Programul „Rabla” pentru proiectele de ţară

Anumite iniţiative politice – întotdeauna am susţinut asta – sunt foarte, foarte bune. Au, ca să zic aşa, rezilienţă, adică funcţionează ca nişte programe de recuperare după şocuri economice, sociale, pandemice sau alte calamităţi produse de oameni altor oameni, şi nu au rolul, aşa cum am înţeles recent, de a ne îmbunătăţi viaţa de zi cu zi, ci mai degrabă de a ne da puterea să suportăm cu succes ideea că s-ar putea să fie şi mai rău. Pentru unii, mai slabi de înger, asta s-a tradus prin trecerea de la surpriză la o stare de şoc perpetuă. Deci nu ne dă, ne ia, şi nu e bicicletă, e tancul de după gardul vopsit în spatele căruia stă, de obicei, leopardul. Ca la mall. Brandul e tare, e celebru, dar produsul face fâs de cum l-ai scos din cutie. Probabil e o problemă de comunicare, cum ar spune specialiştii, strategii, care ţin morţiş să ne demonstreze că de vină e consumatorul de politică, de produse sau de orice altceva, fiindcă nu are cultura consumului, e risipitor, incult şi, uneori, ignorant, se zgârceşte la doi lei şi nu înţelege înaltele comandamente ale vremurilor tulburi pe care le trăieşte buimac, între două Black-Friday şi o promoţie la tigăi sau la televizoare smart.

În fond, ce propune un program „Rabla”? Să renunţi la un obiect vechi, uzat fizic şi moral, înlocuindu-l cu unul nou, adus la zi, economic şi foarte eficient. Pentru asta există soluţii: statul te ajută cu vreo 7% din valoarea noului produs, ceva, ceva ai mai pus la ciorap, apoi banca te primeşte cu braţele deschise ca să-ţi dea diferenţa. Aşa arată Paradisul. Mai târziu, când începe să se risipească optimismul generat de publicitatea agresivă, paranoidă câteodată, dar şi de bucuria achiziţionării noului obiect, ai timp să studiezi în linişte eticheta de pe spatele produsului, scrisă cu litere de o şchioapă, care te anunţă că ai devenit proprietarul unui lucru, jalnic eufemism, „Made for EU”, adică, aproape sigur, „Made in China”. Nu că asta ar fi neapărat un lucru rău. Aproape tot ceea ce folosim e fabricat acolo. Problema e minciuna poleită. Nimeni nu scoate o vorbă despre faptul că, de exemplu, amprenta de carbon pentru fabricarea unui autoturism electric este de vreo unsprezece ori mai mare decât cea a unui autoturism pe benzină, cu tot cu combustibilul pe care îl consumă timp de cinci ani, sau că  dispozitivele folosite zilnic pentru a comunica includ materiale obţinute cu consumuri uriaşe de energie. Şi, oricum, ideea era să consumăm mai puţin, dacă vrem să se aleagă ceva de planeta asta.

Deci problema ar fi oamenii. Inventarea unui program „Rabla” pentru întreaga omenire este o urgenţă. Ceea ce, timp de milenii, ne-a separat de regnul animal, adică tehnologia, ne poate întoarce în timp. Prin exces, risipă, lăcomie, agresivitate. Prin transformarea virtualului în ideologie. Prin metamorfozarea în propagandă a vidului de idei. Există programe asemănătoare nu numai în domeniul consumului: reciclare intensivă, ecologizarea apelor şi pădurilor, eliminarea deşeurilor nocive, reducerea consumului de combustibili fosili. Toate acestea reclamă un program de ţară, fundamentat ştiinţific, gândit pentru următoarea jumătate de secol, în acord cu resursele avute la dispoziţie. Deocamdată avem ceva, un fel de schiţă încropită stângaci, pe genunchi, o listă de priorităţi încă netrecută „pe curat”, care se califică perfect pentru programul „Rabla”.  Până acum, singurele programe naţionale cu oarecare succes au fost „Tomata” şi „Usturoiul”. Poate ar fi necesar un program „Morcovul”, referitor nu la cultivarea îndrăgitei rădăcinoase, ci la recoltarea acesteia, mai precis la extragerea ei dintr-un loc în care a ajuns din cauza unei îngrozitor de complicate situaţii internaţionale de care niciun politician nu a prea vrut să ştie în ultimii ani, iar acum e prea târziu ca să mai facem ceva. Dacă tot ne-am pus pe înlocuit „divaisuri”, ce-ar fi să încercăm să facem puţină curăţenie şi printre noi? (Dragoş CIOCĂZAN)