• Relaţia elev-profesor este de neînlocuit

În istoriografia românească a relaţiilor internaţionale, marele istoric prof. univ. dr. Viorica Moisuc are un loc bine stabilit. Opera sa ştiinţifică, publicată de-a lungul a peste cinci decenii, a făcut şi face parte din bibliografia obligatorie pentru orice student şi cercetător interesat în cunoaşterea relaţiilor internaţionale. Dintre numeroasele sale lucrări de autor, amintim Diplomaţia României şi problema apărării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României în perioada martie 1938 - mai 1940 (Editura Academiei Române, 1971, lucrare distinsă cu Premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române); Premisele izolării politice a României 1919-1940 (Humanitas, 1991); Istoria Relaţiilor Internaţionale până la mijlocul secolului XX (Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2000, 2003, 2007); România şi Politica externă rusească. Un secol din istoria Tezaurului românesc „păstrat” la Moscova (Ed. Demiurg, Iaşi, 2013); România şi criza cehoslovacă. Documente, septembrie 1938 (Historia, 2010); Basarabia, Bucovina, Transilvania, Unirea - 1918. Documente 
(D.I.P. 1996, ediţie română şi engleză); Romania’s treasure evacuated to Moscow in 1916 and confiscated by the Soviets, a Present International Problem (Augusta Publishing House, Timişoara, 2001). În colaborare şi coordonator: Probleme de politică externă a României 1919-1939 (vol. I, II, III, Ed. Militară, 1971, 1977, 1988); Afirmarea statelor naţionale, independente, unitare din Centrul şi Sud-Estul Europei 1821-1923 (Editura Academiei Române, 1979, ediţii în română, engleză, germană); România şi Conferinţa de pace de la Paris. Triumful principiului naţionalităţilor (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983); Tezaurul României la Moscova (Ed. Globus, 1993); Generaţia Marii Uniri a Românilor – 1918 – Repere istorice (Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2018). Pe lângă cele mai sus menţionate, stagiile de documentare în arhive româneşti şi străine, participările numeroase la manifestări ştiinţifice internaţionale, conferinţele prezentate la diverse universităţi şi institute de cercetare din străinătate i-au asigurat o consacrare internaţională de notorietate. Ca profesor şi conducător de doctorat în domeniul Istoriei contemporane a României, a creat o adevărată şcoală de cercetare istorică, de studiere a fenomenului istoric în toată complexitatea lui. La Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, Facultatea de Istorie a Universităţii Ovidius din Constanţa, Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene a Universităţii Spiru Haret din Bucureşti a îndrumat şi format generaţii de studenţi şi doctoranzi, azi cadre didactice afirmate în învăţământul universitar şi preuniversitar.

Stimată doamnă profesor Viorica Moisuc, în argumentul primului volum al lucrării Calvarul românilor în lupta pentru eliberare şi întregire naţională (1600-1914), lansat la începutul acestui an în Colecţia Centenarul Marii Uniri a Editurii Fundaţiei România de Mâine, spuneţi: „Românii au străbătut calvarul vitregiei timpurilor şi oamenilor, dar au renăscut mereu”. Trăiesc acum românii vremuri mai bune, pot spera la un viitor liniştit?
Cartea aceasta la care vă referiţi cuprinde o pagină din istoria neamului românesc care a ştiut şi a putut să învingă toate vicisitudinile vremurilor, să renască mereu, să rămână unit în vatra strămoşească pregătind viitorul generaţiilor viitoare. Jertfele au fost imense, sacrificiile nemăsurate, dar speranţa nu a pierit niciodată. Au existat, ca peste tot şi în toate timpurile, trădători, vânduţi, laşi, fugari, indivizi gata să se vândă şi pe ei înşişi şi pe ai lor şi neamul şi ţara pentru un pumn de arginţi, indivizi care au optat fără rezerve pentru sloganul ubi bene, ibi patria. Dar nu aceştia contează în devenirea unui popor, a unui neam, ei se topesc într-o masă anonimă. Valorile însă rămân şi duc mai departe istoria adevărată a neamului românesc. Vreţi să ştiţi ce cred eu despre vremurile de azi şi de mâine? Vremurile de azi, ca întotdeauna, rezultă din împrejurări şi situaţii pe care unii le-au dorit şi s-au ostenit să le netezească drumul, iar alţii nu le-au dorit şi s-au străduit „să nu se schimbe nimic”. Istoria ne-a demonstrat că orice schimbare, violentă sau mai puţin violentă, scoate din adâncuri un strat gros de pleavă. În mod normal, pe măsură ce lucrurile se aşează, pleava dispare şi apele se limpezesc. La noi însă, stratul de pleavă s-a îngroşat de-a lungul celor trei decenii, prea puţină limpezire au adus aceşti ani. Şi în domeniul nostru de activitate – cercetarea istorică, învăţământul istoric universitar şi preuniversitar (şi nu numai el), publicistica istorică –, situaţia este neaşteptat de precară. Cine se mai gândeşte azi să organizeze o dezbatere serioasă şi o analiză nepărtinitoare a acestei stări de lucruri pe care nu ne-am imaginat-o niciodată? Ceea ce mie, personal, îmi dă încredere în viitor, este existenţa nealterată a unor rădăcini puternice care vor rodi din nou. Nicolae Bălcescu spunea, tot în vremea unei crize a societăţii româneşti, că viitorul se află nealterat, ocrotit într-o ghindă din care vor răsări, la timpul potrivit, lăstarii unei vieţi noi. Şi a avut dreptate! Cred în asta!

Talentul literar este un defect pentru un istoric? Transformarea faptelor istorice în poveşti ajută cunoaşterea sau contribuie la deformarea realităţii?
Sunt două chestiuni complet diferite. Talentul literar şi, aş adăuga, talentul oratoric sunt absolut necesare unui istoric pentru a putea transmite celor care-l ascultă şi celor care-i citesc opera, chiar şi cele mai spinoase şi complexe probleme într-o formă atrăgătoare, inteligibilă, clară. Oratoria era, cândva, obligatorie. A vorbi fără să spui nimic, a vorbi încâlcit încât nimeni nu înţelege ceva, a nu-ţi găsi cuvintele potrivite pentru a exprima clar ceea ce ai a spune, a te bâlbâi şi a lungi cuvintele cu sunetul „ăăăăăă”– ceea ce întâlnim la tot pasul în lumea unei largi categorii de absolvenţi de diverse facultăţi ce ajung la o tribună –, toate acestea descalifică vorbitorul, indiferent de „importanţa” problemei pe care doreşte s-o expună. Tribuna este „altarul cuvântului” – spunea un mare om politic, deplângând decăderea discursului politic în favoarea unor exprimări goale de conţinut. Desigur, uşurinţa de a vorbi, de a te exprima în public atrăgător, frumos, cursiv, interesant, captivant, are la bază o cultură temeinică, o educaţie foarte timpurie, dar continuă, un exerciţiu început pe băncile şcolii elementare sau chiar mai devreme, sub o bună îndrumare.
Cea de a doua chestiune cuprinsă în întrebarea dumneavoastră se referă la ceea ce eu numesc scriitorii de istorie. Aici avem de a face cu două categorii: cei care, având un evident talent literar, ne-au lăsat faimoase romane istorice şi piese de teatru istorice – Mihail Sadoveanu, Dumitru Almaş, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Iorga, Nicolae Bălcescu, alături de care se aşează un lung şir de mari poeţi, în frunte cu Mihai Eminescu – ca să pomenesc doar câteva nume ilustre. Operele lor prea bine cunoscute au respectat adevărul istoric, dar au adăugat situaţii, fapte potrivite pentru a-i conferi acestuia o accesibilitate şi o atractivitate mare pentru un public eterogen; a doua categorie este reprezentată de cei care invocă un aşa zis „realism” sau „modernism” în abordarea faptelor şi a evenimentelor istorice, afirmând că interpretarea lor şi judecata de valoare aferentă provin nu din cercetarea aprofundată şi multilaterală a documentelor referitoare la o anumită situaţie, sau personalitate, ci din modul cum îşi imaginează istoricul aceste chestiuni.
S-a ajuns astfel la aberaţii ce frizează ridicolul. Aşa a ajuns Mihai Viteazul „condotier” şi imperialist, aşa am aflat că atunci când au năvălit în spaţiul carpatic românesc în secolul IX, ungurii erau o „naţiune” (organizată în triburi…), aşa s-a declarat că românii n-au avut nici un fel de cultură şi că au fost doar „imitatori” ai culturii bulgare, otomane, greceşti, occidentale, ruseşti, aşa s-au străduit unii să ne convingă că românii din Ardeal, Moldova, Ţara Românească sunt de trei feluri, cu istorie, limbă, mod de viaţă diferite şi că la 1918 nu trebuia să ne unim, ci să ne dezunim într-un fel de stat federal ale cărui baze au fost puse chiar de Napoleon al III-lea şi colaboratorii săi în 1856 când, la Paris, au decis Unirea celor două principate sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti – stat federal. Asta nu este nici „istorie romanţată”, nici „roman istoric”, este pur şi simplu minciună sfruntată deghizată în haine de circ. Desigur, în esenţă, scopul este clar: federalizarea României şi, pe cale de consecinţă, destructurarea statului unitar român. Începutul l-a făcut Robert Rőssler. El a plantat seminţele. Au ieşit apoi foarte mulţi lăstari cumpăraţi, mai târziu, de unii sau de alţii.

George Bernard Shaw îl cita deseori pe Hegel, afirmând că acesta a avut dreptate când a spus că învăţăm din istorie că omul nu poate învăţa niciodată nimic din istorie. Care este opinia dumneavoastră?
Atunci de ce istoria mai este disciplină şcolară? Fără cunoştinţe de istorie, omul este „orfan” – nu-şi cunoaşte părinţii, strămoşii, familia, locul unde s-a născut, este un „individ universal”, fără discernământ, deschis oricărui fel de manipulare. De ce în momente de răscruce din viaţa unei naţii, recursul la istorie este mijlocul prin care se dezvoltă spiritul de patriotism, se încurajează rezistenţa, se formează conştiinţele? În vremea războiului nostru de întregire naţională, Nicolae Iorga conferenţia la marile Universităţi din ţară – atunci Bucureşti şi Iaşi – despre istoria românilor, despre imperialismul german şi multe altele. La Chişinău, mari învăţaţi şi patrioţi ca Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Inculeţ scriau şi publicau articole despre Mihai Viteazul, despre Ştefan cel Mare, Avram Iancu, despre Bălcescu şi mulţi alţii. În vremuri de răscruce, naţiunea are nevoie de suportul ce nu-l poate da decât istoria. Sigur că nu împărtăşesc deloc părerea lui Hegel în acest subiect.

Poate fi definită istoria drept o ştiinţă exactă?
Aici părerile sunt împărţite. Personal, după mai bine de o jumătate de secol de studii, de cercetare, de analiză a zeci de mii de documente, consider că istoria este o ştiinţă, şi anume o ştiinţă exactă. Cu o singură condiţie: să nu lansezi informaţii fără a le verifica din mai multe surse, să nu formulezi judecăţi de valoare fără o bază solidă de documentare şi convingeri bazate pe date certe, să nu formulezi concluzii în funcţie de interese străine, altele decât acelea strict subordonate cunoaşterii adevărului în toată complexitatea lui. Se ştie, nu există „adevăr absolut”, definitiv, în nici o ştiinţă. Cine spune că „ştie totul” despre o anume problemă, are o minte mărginită şi închisă progresului. De fapt, cu cât ştii mai mult, cu cât acumulezi mai multe cunoştinţe, cu atât îţi dai seama cât de puţin ştii şi cât de mult mai ai de învăţat, de descifrat, de reanalizat, de completat. Din păcate, suficienţa în materie de cercetare istorică este mult prea răspândită, nu numai la noi, ci peste tot. Progresul – inevitabil în orice ştiinţă – este incompatibil cu suficienţa, cu limitarea cunoaşterii la momentul propriului prezent, cu impunerea din afară a unor aşa-zise „adevăruri imuabile” sau tabuuri subordonate unor interese de moment. O chestiune peste care n-aş vrea să trec este nocivitatea amestecului politicului în istorie, pe de o parte, şi acceptarea acestui amestec, pe de altă parte. Cine nu-şi aminteşte de vremurile când, sub ocupaţie sovietică, s-au impus teze ante-fabricate despre istoria românilor? Şi nu era pentru prima dată! Cursul de Istorie a românilor, susţinut de Mihail Kogălniceanu la Universitatea din Iaşi cu aproape o sută de ani în urmă, a fost suspendat din ordinul consulului rus în Moldova. În Ardealul ocupat de Ungaria, limba şi istoria românilor nu aveau ce căuta în şcoli şi alte instituţii de învăţământ româneşti. Mai nou, interese ce n-au nimic de a face cu cercetarea istorică au interzis, sub pedepse grele, chiar şi abordarea problematicii perioadei antonesciene. Nu este decât o dovadă de crasă laşitate, de trădare a intereselor naţiunii române, de plecăciune fără de sfârşit în faţa unor interese străine. Niciodată însă astfel de practici n-au oprit progresul în cunoaştere. Nici chiar „Sfânta” Inchiziţie!

În anumite cercuri politice se doreşte acreditarea ideii că românii nu au avut şi nu au un rol real în istorie, că nu am avut lideri de anvergură, cu deschidere europeană, că nu am contribuit cu mare lucru la cultura continentului. Ce le răspundeţi?
La astfel de elucubraţii am răspuns toată viaţa cu ceea ce am scris, cu ceea ce am spus de la catedră studenţilor, cu ceea ce am susţinut în cadrul numeroaselor manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale. Cine face astfel de afirmaţii ori este prost, ori analfabet, ori nu ştie ce vorbeşte, ori n-a călcat niciodată pragul vreunei biblioteci, ori este vândut unor cercuri interesate. Dacă aş înşira aici doar câteva nume româneşti ilustre, aş umple câteva pagini. Cercurile politice despre care vorbiţi urmăresc scopuri politice necinstite, promovează nonvalorile, surogatele, minciuna. Le recomand să citeas-că lucrarea lui Louis Barthou (un ilustru om politic francez şi un om de ştiinţă de valoare internaţională) Le Politique, în care a descris şi a analizat magistral ce este un „om politic” şi ce este un „politician” şi diferenţele dintre ei. La noi, dacă ai ajuns, prin cine ştie ce mijloace, deputat, senator sau ai vreo funcţie prin ministere sau, mai nou, te făleşti că ai fost „consilierul” vreunui ins din lumea politică sau de la periferia ei, te consideri „om politic”, când, de fapt, eşti … nimic!! Îţi vine a râde când auzi astfel de indivizi zicând: „Eu, ca om politic….”. De aceea spun că judecăţile lui Louis Barthou sunt foarte actuale şi azi!

Învăţământul universitar se află în plin proces de reinventare, iar evoluţia pandemiei nu este, se pare, singura cauză. Care este opinia dumneavoastră despre predarea şi examinarea online, platformele informatice de studiu şi despre dispariţia interacţiunii directe student – profesor?
După părerea mea, pandemia despre care pomeniţi este un accident în viaţa societăţii, în general vorbind. Nu este un fenomen care să răstoarne cu susul în jos inclusiv sistemul de învăţământ nici de la noi, nici de aiurea. Dacă gestionezi corect situaţia, raţional, cu simţ de răspundere şi calm, nu ajungi la formule disperate care să dea peste cap totul. Nu apreciez deloc formula adoptată acum, mai ales când ai de a face cu copii. Relaţia elev-profesor este de neînlocuit. Este ca şi când roboţii, chiar şi cei mai perfecţionaţi, ar putea înlocui omul în tot şi în toate. Consider că aceia cărora sistemul pandemic de învăţare le-a oferit calificative, ar trebui să refacă drumul pe calea normală. Cu unele foarte puţine excepţii. „Disciplina liber consimţită” s-a dovedit a fi un frumos deziderat, dar nimic mai mult. Informaţia obţinută prin internet, foarte utilă când este folosită cu discernământ, este rezultatul progresului realizat de tehnologie de-a lungul multor ani. Acest mijloc de informare rapidă şi multilaterală nu este incompatibil cu sistemul „clasic” de învăţare, pe care doar îl completează, îl diversifică şi oricum nu poate, sub nici o formă, înlocui relaţia profesor – elev, cu eficacitate verificată de-a lungul timpului. Imaginaţi-vă un copil izolat într-un spaţiu dat, care nu are ca partener de „discuţie” decât internetul cu tot ce poate el să-i ofere. Credeţi că am avea de a face cu o formulă optimă de a oferi educaţia adecvată – pe toate planurile – acelui copil? Să zicem, mai curând, „Ferească-ne Dumnezeu!”

Studiul istoriei presupune un uriaş efort documentar, dar şi o analiză corectă a izvoarelor printr-un efort comun al istoricilor. Există, până la urmă, cu adevărat, conceptul de „adevăr istoric”?
Aşa cum am mai spus, nu există „adevăr istoric imuabil şi absolut”; „adevărul istoric”, decelat de cercetare printr-o studiere a surselor de documentare de toate categoriile este valabil pentru stadiul când este realizat. Timpul, căutarea perpetuă pot aduce informaţii noi care să confirme, să infirme, să modifice, fie judecăţile de valoare, fie chiar abordarea unui oarecare subiect. De aici rezultă necesarele reevaluări, completări. Există însă şi fapte, evenimente care nu pot fi puse sub semnul întrebării, nici modificate în vreun fel. Mă gândesc la evenimente precum: Revoluţia franceză din 1789, Conferinţele sau Congresele de pace, sau existenţa unor personalităţi şi multe altele. Desigur, ceea ce poate suferi reevaluări, completări, modificări, se referă la evenimentele petrecute în timpul acelor manifestări, deciziile luate, consecinţele etc. „Adevărul istoric” este într-o continuă căutare.

Istoria omenirii este istoria ideilor sau mai degrabă un nesfârşit şir de evenimente ale căror consecinţe sunt trăite de generaţiile viitoare?
Dacă admitem că istoria este „magistra vitae”, atunci înţelegem că ea nu consemnează pur şi simplu evenimente, fapte, situaţii derulate într-o anume perioadă. Istoria cercetează şi analizează trecutul omenirii, formulează judecăţi de valoare ţinând cont de acţiunea tuturor factorilor care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei societăţii. Cunoaşterea acestui trecut este necesară înţelegerii prezentului care, prin tot ceea ce realizează, pregăteşte viitorul. La baza evoluţiei societăţii, stă mişcarea de idei ce reflectă căutarea progresului în toate domeniile.

Care este rolul istoriei astăzi, într-o lume din ce în ce mai tehnologizată, care pare preocupată mai mult de viitor decât de trecut? De ce este şi va fi necesar studiul istoriei, atât în învăţământul liceal, cât şi, mai ales, în cel universitar?
Cunoaşterea trecutului pentru înţelegerea prezentului şi pregătirea viitorului sunt imperative ale oricărei societăţi. Aceste lucruri sunt indisolubil legate. Tehnologia, oricât de avansată este şi va fi, nu poate ignora istoria, dacă se doreşte progresul omenirii. Pentru că trecutul aparţine societăţii, iar cunoaşterea lui oferă trăinicie şi înţeles acţiunii puse în slujba intereselor oamenilor în prezent şi în viitor. (Dragoş CIOCĂZAN)