Prof. univ. dr. Ion Tudosescu (n. 12 decembrie 1930 în comuna Rădeşti-Muscel, judeţul Argeş) este unul dintre cei mai activi şi mai importanţi filosofi români contemporani, care a îmbinat permanent activitatea didactică de 57 de ani, în cadrul unor catedre de filosofie sau de ştiinţe sociale din învăţământul superior din Bucureşti, cu activitatea de cercetare.
În domeniul învăţământului, Domnia sa a îndeplinit şi importante funcţii administrative, şi anume: decan la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1976-1978), director al Institutului de Filosofie al Academiei Române (1976-1986), decan al Facultăţii de Filosofie şi Jurnalism a Universităţii Spiru Haret (1996-1999) şi prorector al Universităţii Spiru Haret (1996-1999), precum şi şef de catedră la facultăţile amintite de la Universitatea Bucureşti şi Universitatea Spiru Haret şi la Catedra de Ştiinţe Sociale de la Institutul Politehnic din Bucureşti.
În activitatea de cercetare, a avut preocupări în domeniile metafizicii, filosofiei ştiinţei, filosofiei sociale, filosofiei valorilor, metafilosofiei, istoriei filosofiei, teoriei acţiunii sociale, publicând, ca unic autor, nu mai puţin de 25 de cărţi de filosofie şi peste 350 de studii şi tot atâtea comunicări ştiinţifice, dintre care peste 20 de comunicări prezentate la congrese mondiale de filosofie şi la conferinţe şi simpozioane internaţionale.
Din însăşi enumerarea domeniilor filosofice pe care le-a abordat, fără a mai menţiona şi titlul lucrărilor sale de autor, rezultă că Profesorul, aflat la o splendidă vârstă aniversară, a meditat de-a lungul vieţii la variate şi suficiente teme, care pot „arhitectura”, cum frumos spune Domnia sa, un întreg sistem filosofic. Iar în filosofie, ca sistem de discipline filosofice, unele fundamentale, altele secundare, nu ca valoare, ci în sensul de discipline de ramură, întemeiate pe cele funda-mentale, poţi intra prin oricare domeniu sau, chiar, prin orice problemă circumscrisă unei problematici mai largi.
Tânăr absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, Ion Tudosescu şi-a început cercetările sale filosofice cu tema determinismului, subiect pe care, după aproape 10 ani de lucru, şi-a susţinut teza de doctorat şi, în acelaşi an, a publicat lucrarea Teoria determinismului şi ştiinţa contemporană (1971), apreciată de Academia Română cu Premiul Vasile Conta. Cercetările pe tema determinismului i-au permis autorului să filosofeze atât pe marginea ştiinţelor naturii, îndeosebi a fizicii cuantice şi a biologiei, cât şi a unor ştiinţe sociale, ca psihologia şi sociologia, pentru că deter-minarea este prezentă deopotrivă în natură şi societate. Ele
i-au îngăduit autorului să dialogheze cu orientările în domeniu, susţinute de cei mai importanţi oameni de ştiinţă şi filosofi contemporani, şi să contribuie, alături de alţi cercetători de renume, la înmlădierea determinismului clasic, al cauzalităţii mecanice, cu noi idei paradigmatice, privind 1) cauzalitatea statistică, manifestă în microfizică şi în societate, 2) existenţa finalismului – sub forma cauzalităţii biunivoce sau a conexiunii inverse –, cu două tipuri de raporturi biunivoce, cele de finalitate (specifice naturii) şi cele teleologice (funcţionând, ca scopuri, numai la nivelul determinismului uman), 3) îmbinarea structuralismului acauzal cu structuralismul genetic, cauzal.
Plecând de la cercetarea determinării naturale şi sociale, preocupările ulterioare ale profesorului şi filosofului Ion Tudosescu s-au amplificat în două direcţii complementare: pe de o parte, în planul disciplinelor filosofice fundamentale, care privesc existenţa în ansamblu (abordată, între altele, în lucrarea Ideea de unitate a lumii în gândirea filosofică contemporană, Editura Ştiinţifică, 1971), iar pe de altă parte, în sfera disciplinelor filosofice aplicative, dintre care a aprofundat antropologia filosofică, praxiologia, filosofia socială, filosofia culturii şi filosofia valorilor.
În ce priveşte disciplinele filosofice fundamentale, Ion Tudosescu a distins între ontologie, ca teorie a fiinţei ca fiinţă sau a fiinţei absolute, şi metafizică, acesteia rezervându-i ca principal obiect esenţa cosmică, a lumii cunoscute în mod ştiinţific. A diferenţiat, de asemenea, ontologia de teologie, atât prin obiect, prima conotând fiinţa în mod laic, iar cea de a doua înţelegând-o ca fiinţă divină, cât şi, corespunzător, prin facultăţile cognitive de constituire.
Dintre multiplele discipline filosofice aplicative, Ion Tudosescu a stăruit cel mai mult asupra praxiologiei. În mai ampla sa lucrare de acest gen, Acţiune umană şi existenţă (Editura Fundaţiei România de Mâine, 2018), în care a subliniat că omul devine prin faptele sale, a arătat că acţiunile umane nu sunt doar cauzate de diferite cerinţe din exteriorul subiectivităţii, ci au o multiplă motivaţie: nomologică, psihologică, axiologică, societară şi teleologică. Cu alte cuvinte, omul este impulsionat să acţioneze de interesul de a cunoaşte obiectul acţiunii, de trăirile legate de acţiune, de valoarea rezultatului acţiunii sale, de importanţa ei pentru societate, precum şi de scopul acţiunii sau idealul vizat. Autorul a precizat că acţiunea presupune, de asemenea, libertatea umană şi că libertatea angajează fie răspunderea, atunci când omul acţionează în virtutea regulilor şi normelor existente şi îşi propune să le respecte, fie responsabilitatea, atunci când el iese din normele prestabilite, riscând să fie sancţionat în caz de eşec.
O altă ramură filosofică abordată de Ion Tudosescu o constituie filosofia culturii, căreia i-a consacrat lucrarea Condiţia şi finalitatea existenţială a conştiinţei sociale şi a culturii, subintitulată Tratat de filosofia culturii (Editura Fundaţiei România de Mâine, 2013). Aici, a tratat nu numai formele culturii spirituale: ştiinţa, filosofia, mitul, forma magică şi cea mistică, morala, arta, religia, ci şi pe cele ale culturii spiritual-materiale: politică, juridică, economică. În spiritul filosofiei fundamentale şi cel al filosofiei aplicative, a susţinut că valorile din fiecare formă a culturii prezintă un dublu caracter: metafizic sau univeral şi concret-istoric sau particular. Corelativ cu teza caracterului istoric, a menţionat că fiecare formă a conştiinţei şi culturii are o finalitate existenţială, pe care a ilustrat-o cu multiple referiri la condiţia acestora în contemporaneitate, în ţările europene în general şi în ţara noastră în mod special.
În cea mai recentă carte a sa, Rostul filosofiei (în spiritualitatea umană) şi identitatea filosofiei româneşti (Editura Fundaţiei România de Mâine, 2019), Ion Tudosescu a susţinut că filosofia este importantă pentru afirmarea umanistă a omului, deoarece, prin ideile ei de maximă generalitate, îi permite acestuia să se privească pe sine atât ca parte a naturii, cât şi ca parte a societăţii, iar ca om social – nu numai ca un om economic, care produce şi consumă bunuri materiale, ci şi ca om spiritual, deci ca fiinţă complexă, care, prin înfăptuire valorică, îndeosebi filosofică şi religioasă, îşi transcende condiţia sa empirică. Totodată, cartea cuprinde şi câteva studii remarcabile despre felul cum au înţeles fondul lumii, cu repercutări în sfera umanului, unii dintre pilonii filosofiei româneşti din deceniile de mijloc ale secolului al XX-lea: Lucian Blaga, Mircea Florian, Ştefan Lupaşcu, Constantin Noica şi Tudor Vianu.
Fără a ne referi la alte lucrări importante ale filosofului Ion Tudosescu, credem că şi succinta schiţă a activităţii lui teoretice ne permite să-l circumscriem celor mai importanţi gânditori din calendarul filosofiei româneşti, la care s-a raportat cu receptivitate şi pe care i-a continuat, configurându-şi propriul său sistem filosofic, în raport cu evoluţia ştiinţei şi cu principalele orientări filosofice contemporane.
La ceas aniversar, îi dorim domnului profesor Ion Tudosescu multă sănătate şi putere de muncă, alături de familie şi de cei dragi, noi satisfacţii filosofice şi împlinirea speranţelor de mai bine în evoluţia societăţii româneşti şi a lumii contemporane! (Prof. univ. dr. Ioan N. ROŞCA)
Numărul 808
