Printre oglinzi şi iluzii

A fost o apariţie care făcea să tremure inima oricărui adolescent din anii ’60-’70. O adevărată „stare de graţie” de magia căreia te lăsai învăluit în mijlocul unei banale după-amiezi de vară, în vreuna dintre vechile săli de cinema cu pereţi scorojiţi şi miros de gaz, şosete murdare şi mucegai, pavată cu coji de seminţe şi ambalaje de eugenii. Ochii aceia mari, adânci şi lăcrimoşi, plini de blândeţe şmecheră şi de o feminitate densă, deplină, te făceau să uiţi de tot ceea ce era în jur. În acele vremuri, cinematograful era o fereastră magică spre lumi imposibile, iar Claudia Cardinale era regina acelui tărâm. Şi nu doar pentru că era frumoasă – fiindcă era, mult mai mult decât „frumoasă”. Personifica echilibrul între fragilitatea visului şi forţa unei femei care ştia că poate cuceri orice şi pe oricine fără să devină trivială sau să-şi piardă farmecul subtil. Poate că, la şaisprezece-şaptesprezece ani, nu pricepeai pe de-a-ntregul ce se întâmplă în filmele acelea italiene sau în westernurile americane în care juca firesc, spontan, cu har, dar cu siguranţă înţelegeai că te afli în faţa unui fenomen. O muză a bucuriei de a trăi într-o lume altfel decât cenuşie. Aşa era percepută: nu doar o actriţă talentată, ci o visătoare, etern optimistă, unul dintre puţinele chipuri care se putea bucura trist sau întrista vesel, un amestec – deloc hollywodian – de pasiune şi eleganţă. Nu doar că îţi smulgea un zâmbet printre lacrimi, dar îţi făcea şi inima să bată mai tare, ca şi cum ţi-ar fi dezvăluit secrete din alte vremuri. Pentru cineva care trăia în acei ani, filmele erau un fel de evadare dintr-o realitate plină de controverse politice şi schimbări sociale. Când apărea pe ecran, surâzătoare, toată acea murdărie se topea ca prin farmec: construia o punte între visurile şi dorinţa de viaţă a oricărui om aflat la început de drum şi cruda realitate a momentului. Era simbolul femeii eliberate de inhibiţii şi false sloganuri, ancorată însă în tradiţia filmului clasic. Sexy, apetisantă chiar, însă fără a fi vulgară; liberă, dar nu ruptă de rădăcinile sale culturale. Fără îndoială, complexitatea rolurilor ei era greu de înţeles, dar părea că face totul să pară mai simplu, chiar şi în cele mai complicate momente – nu ale filmului, ci ale vieţii acelor ani. Nu s-a considerat o icoană, femeia fatală sau o deschizătoare de drumuri. A fost ea însăşi.

Claudia Cardinale nu a plecat din această lume, nu a murit: a apus cu eleganţă, a coborât sub marginile orizontului, ca orice soare obosit de strălucirea unei lungi zile, zâmbind deopotrivă misterios şi ştrengăreşte. A trecut prin viaţa câtorva generaţii cu forţa unei furtuni de vară scuturând frunzişul unei păduri dese şi întunecate. Nu se va pierde niciodată complet în uitare, fiindcă imaginea ei va rămâne, pentru totdeauna, un simbol al unei epoci în care femeile aveau ceva mai mult decât frumuseţe: aveau puterea de fascina, de a se impune într-o lume maculată de misoginism, prejudecăţi, bigotism şi false pudori. Nu asistăm la dispariţia unei legende, ci la o nouă dovadă a invincibilităţii. Fiecare rol al său a fost un balet, deloc studiat, între seducţie şi vulnerabilitate, şi dincolo de fiecare replică, o întreagă poveste despre cum fragilitatea se poate transforma în forţă. Nu putem decât să îi mulţumim că a fost parte a unei lumi care, chiar dacă se schimbă, uneori în feluri de neînţeles, nu o va uita niciodată. O siluetă de lumină a străbătut deceniile, purtând cu ea parfumul unei epoci în care cinematografia însemna viaţă, nu efecte speciale. Chipul ei, sculptat în nostalgie, va continua să ne încânte din peliculele marilor maeştri, ca un cântec fără sfârşit. Dincolo de rolurile ei, va rămâne un simbol al feminităţii neîmblânzite, al libertăţii asumate şi al frumuseţii care nu cere voie să existe. Nu a fost doar un „star” – a fost şi va rămâne ecoul unei revoluţii culturale care a croit poteci către lumina unei noi lumi, o cometă mereu în goană printre oglinzi şi iluzii de celuloid. (Dragoş CIOCĂZAN)