Principiile fundamentale care guvernează sistemele educaţionale naţionale în unele state ale Uniunii Europene (I)

Cadrul juridic general care reglementează structura, funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ în România este stabilit prin Constituţie, Legea educaţiei naţionale nr.1/2011 – lege organică, legile ordinare şi ordonanţele guvernamentale.

Constituţia, în art.32 consfinţeşte dreptul la învăţătură, care este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. Învăţământul de stat este gratuit, iar statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii.

Potrivit art. 3 al Legii nr.1/2011, principiile care guvernează învăţământul preuniversitar şi superior, cât şi învăţarea pe tot parcursul vieţii din România sunt:
a) principiul echităţii – în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare;
b) principiul calităţii – în baza căruia activităţile de învăţământ se raportează la standarde de referinţă şi la bune practici naţionale şi internaţionale;
c) principiul relevanţei – în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personală şi social-economice;
d) principiul eficienţei – în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate educaţionale maxime, prin gestionarea resurselor existente;
e) principiul descentralizării – în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi direct în proces;
f) principiul răspunderii publice – în baza căruia unităţile şi instituţiile de învăţământ răspund public de performanţele lor;
g) principiul garantării identităţii culturale a tuturor cetăţenilor români şi dialogului intercultural;
h) principiul asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român;
i) principiul recunoaşterii şi garantării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase;
j) principiul asigurării egalităţii de şanse;
k) principiul autonomiei universitare;
l) principiul libertăţii academice;
m) principiul transparenţei – concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi a rezultatelor, prin comunicarea periodică şi adecvată a acestora;
n) principiul libertăţii de gândire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase şi doctrine politice;
o) principiul incluziunii sociale;
p) principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
q) principiul participării şi responsabilităţii părinţilor;
r) principiul promovării educaţiei pentru sănătate, inclusiv prin educaţia fizică şi prin practicarea activităţilor sportive;
s) principiul organizării învăţământului confesional potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult recunoscut;
t) principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;
u) principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învăţământ.

Articolul 14 al Constituţiei Austriei statuează că valorile fundamentale ale învăţământului sunt democraţia, umanitatea, solidaritatea, pacea şi dreptatea, precum şi onestitatea şi toleranţa faţă de oameni, în baza cărora acesta asigură pentru întreaga populaţie, independent de origine, situaţie socială şi financiară, un nivel educaţional maxim, protejând şi dezvoltând permanent calitatea optimă. În cadrul unei colaborări de tip parteneriat între elevi, părinţi şi cadre didactice, copiilor şi tinerilor li se va da posibilitatea să se dezvolte intelectual, psihic şi fizic la un nivel optim pentru a le permite să devină persoane sănătoase, încre-zătoare în sine, fericite, orientate spre performanţă, conştiincioase, talentate şi creative, capabile să îşi asume responsabilitatea pentru propria persoană, pentru alte persoane, pentru mediul înconjurător şi generaţiile viitoare, cu valori sociale, religioase şi morale.

În ceea ce priveşte competenţele legislative şi executive în materie de învăţământ, acelaşi articol al Constituţiei stabileşte că grădiniţele sunt în responsabilitatea landurilor, existând şi un mare sector privat, iar în privinţa şcolilor, responsabilitatea se împarte între federaţie şi landuri. Şcolile sunt instituţii în care elevii vor fi educaţi colectiv, în conformitate cu o programă de învăţământ comprehensivă stabilită şi în care se are în vedere un obiectiv educaţional comprehensiv în ce priveşte împărtăşirea cunoştinţelor şi deprinderea abilităţilor. Şcolile publice sunt acele şcoli înfiinţate şi susţinute de autorităţile prevăzute de lege, ele sunt accesibile tuturor, indiferent de origine, sex, rasă, avere, clasă, limbă şi religie şi în alte privinţe în limitele cerinţelor legale. Aceleaşi principii se aplică, prin analogie, grădiniţelor, centrelor de zi şi căminelor pentru elevi.

Legislaţia trebuie să prevadă un sistem de învăţământ diferenţiat, organizat în conformitate cu programul educa-ţional, cel puţin în şcolile generale şi şcolile profesionale, şi în conformitate cu nivelul de educaţie din cadrul şcolilor primare şi secundare, cu asigurarea unei diferenţieri corespunzătoare suplimentare pentru şcolile secundare.

Tot Constituţia prevede în art.14 alin.(7a) că durata învăţământului obligatoriu este de minimum 9 ani, existând, de asemenea, o durată a învăţământului profesional obliga-toriu, iar din 2010 obligativitatea frecventării grădiniţei a fost introdusă de la vârsta de 5 ani, adică cu un an înainte de intrarea la şcoala primară. Cadrul legal în materie îl reprezintă Legea federală privind organizarea învăţământului (1962), cu modificările şi completările ulterioare (Bundesgesetz vom 25. Juli 1962 über die Schulorganisation (Schulorganisationsgesetz) (https://www.ris.bka.gv.at/ GeltendeFassung.wxe? Abfrage =Bundesnormen& Gesetzesnummer=10009265), Legea federală privind organizarea educaţiei în şcolile reglementate de Legea organizării învăţământului (1986) (Bundesgesetz über die Ordnung von Unterricht und Erziehung in den im Schulorganisationsgesetz geregelten Schulen (Schulunterrichtsgesetz – SchUG), Legea federală privind educaţia obligatorie (1985), (Bundesgesetz über die Schulpflicht (Schulpflichtgesetz 1985) http://www.ris.bka.gv.at/ GeltendeFassung.wxe? Abfrage=Bundesnormen& Gesetzesnummer=10009576) care reglemen-tează inclusiv aspecte legate de educaţia copiilor cu nevoi speciale în cadrul şcolilor speciale.

În Belgia, dreptul la educaţie este un drept fundamental consacrat nu numai în articolul 24 al Constituţiei, ci şi în diverse texte internaţionale. Convenţia din 20 noiembrie 1989 privind drepturile copilului, ratificată de Belgia în 1991, prevede la articolul 28 că statele părţi recunosc dreptul copilului la educaţie. În Belgia, învăţământul obligatoriu (http://www.enseignement.be/index.php?page=24546) se aplică tuturor minorilor de vârstă şcolară obligatorie, domiciliaţi sau rezidenţi în Belgia, fără a se face distincţie de statut (a se vedea Legea din 29 iunie 1983 privind învăţământul obliga-toriu). Minorul este supus şcolarizării obligatorii pe o perioadă de 12 ani începând cu anul şcolar care începe în anul în care acesta atinge vârsta de 6 ani şi se termină la sfârşitul anului şcolar în anul în care acesta atinge vârsta de 18 ani.

Fiind un stat federal, cele trei comunităţi (franceză, flamandă şi germană) au responsabilităţi în ceea ce priveşte educaţia, cu excepţia a trei competenţe care rămân de domeniul federal:
• stabilirea începutului şi sfârşitului şcolarizării obligatorii;
• cerinţele minime pentru eliberarea diplomelor,
• regimul pensionării pentru angajaţii din sistemul educaţional.

Predarea în fiecare comunitate este asigurată în limba comunităţii în cauză.

Potrivit art.76 al Constituţiei din Danemarca, toţi copiii ajunşi la vârsta şcolarizării au dreptul la învăţământ gratuit în şcolile primare. Părinţii sau tutorii care se obligă să acorde copiilor sau minorilor aflaţi sub tutelă condiţii de şcolarizare egale cu standardele din şcolile publice primare nu vor fi obligaţi să înscrie copiii sau minorii aflaţi sub tutelă într-o şcoală primară.

Legea nr. 730 din 21 iulie 2000 privind şcoala de bază (Consolidation Act on the Folkeskole sau Folkeskoleloven) – The Folkeskole (Consolidation) Act (http://www.unesco.org/education/edurights/media/docs/db4e18f1f260d4ef8ea9 ca6e1d4e08d4532fc083.pdf) – reglementează funcţionarea Folkeskole, care reprezintă sistemul gratuit de învăţământ public. La nivel naţional, Folkeskole daneză este o şcoală cuprinzătoare care acoperă atât învăţământul primar, cât şi cel secundar inferior, adică prima educaţie de bază (clasa preşcolară şi clasele 1 – 6) şi cea de-a doua (clasele 7 – 9/10) sau, cu alte cuvinte, cuprinde tinerii de la 6/7 ani la 16/17 ani şi statuează că toţi elevii au dreptul la instruire.

Folkeskole a fost înfiinţată în 1814 şi de la acea dată, toţi copiii au avut dreptul la 7 ani de învăţământ. Subiectele şcolare predate atunci erau religia, lectura, scrierea şi aritmetica. Din acea vreme şi până la sfârşitul secolului al XX-lea, doar cinci schimbări majore au fost făcute în legislaţie.

În prezent, scopul Folkeskole este de a pregăti elevii pentru educaţie şi formare continuă. De asemenea, ar trebui să le ofere elevilor o înţelegere a drepturilor şi îndatoririlor lor într-o societate democratică liberă.
Principiile Folkeskole sunt stabilite în art.1 al Legii privind Folkeskole:

• şcoala – în cooperare cu părinţii – se va strădui să obţină cunoştinţele, abilităţile, metodele de lucru şi modalităţile de exprimare ale elevilor, contribuind astfel la dezvoltarea personală a elevului individual;
• şcoala se va strădui să creeze asemenea oportunităţi privind experienţa, sârguinţa şi concentrarea pe care elevii să-şi dezvolte conştiinţa, imaginaţia şi nevoia de a învăţa, astfel încât să dobândească încrederea în propriile posibilităţi şi în mediul de a se angaja şi de a acţiona în viaţă;
• şcoala va familiariza elevii cu cultura daneză şi va contribui la înţelegerea altor culturi şi a interacţiunii omului cu natura. Şcoala pregăteşte elevii pentru participare, responsabilitate comună, drepturi şi îndatoriri într-o societate bazată pe libertate şi democraţie. Învăţătura şcolii şi viaţa ei de zi cu zi trebuie, prin urmare, să se bazeze pe libertatea intelectuală, egalitatea şi democraţia.
  Pe scurt, educaţia este deschisă tuturor şi, în general, gratuită în Danemarca. Acest lucru se aplică de la învăţământul preşcolar şi până la cel superior.
  Caracteristicile sistemului educaţional danez, potrivit ministerului de resort sunt (https://ufm.dk/en/education/the-danish-education-system/principles-for-education-in-denmark):
• învăţarea pe tot parcursul vieţii: educaţie pentru toţi cetăţenii pe întreaga durată a vieţii;
• standarde înalte: asigurarea continuă a calităţii tuturor instituţiilor de învăţământ publice pentru a asigura o înaltă calitate;
• participarea activă: elevii şi studenţii au datoria de a participa la discuţii;
• lucru pe proiecte: la toate nivelurile sistemului de învăţământ, lucrul pe proiecte se desfăşoară fie individual, fie în grupuri mici.

În Estonia, sistemul de învăţământ este descentralizat. Împărţirea responsabilităţii între stat, administraţia locală şi şcoală este clar definită.

La nivel de stat, Strategia estoniană de învăţare permanentă 2020 ghidează evoluţiile pe termen lung. Standardele naţionale (curriculumul naţional pentru insti-tuţiile de îngrijire a copilului preşcolar, curriculumul naţional pentru şcolile de bază, curriculumul naţional pentru şcolile secundare superioare, curricula naţională pentru studii vocaţionale, standardul învăţământului superior şi standardul învăţământului vocaţional) garantează calitatea educaţiei. Legile şi regulamentele stabilesc principiile finanţării educaţiei, supravegherii de către stat şi evaluării calităţii.

Administraţiile locale susţin instituţiile preşcolare de îngrijire a copilului, şcolile de bază, şi majoritatea şcolilor secundare superioare. Şcolile vocaţionale sunt în cea mai mare parte deţinute de stat, iar universităţile sunt instituţii de drept public. Jumătate dintre instituţiile de învăţământ superior profesional sunt deţinute de stat, iar cealaltă jumătate sunt instituţii de drept privat. (Va urma) (Expert media Florin FĂINIŞI)