Prin foc şi scabie

Ni se spune că trebuie să fim conştienţi de un lucru: astăzi, drumul unei naţiuni nu se mai construieşte cu sabia, decât în cazul în care vreun erou fascinat de mutarea soldăţeilor din plastic şi a maşinuţelor de jucărie pe hărţi strategice preluate prin satelit se încăpăţânează să vrea asta, mânat de cine ştie ce orgolii sau de vreun ego alimentat de himere istorice. E vremea vorbelor, a negocierilor, a înţelepciunii şi toleranţei. Nu mai e nevoie să trecem prin foc şi sabie pe nimeni şi, probabil, nici noi nu vom mai simţi vreun tăiş aproape de grumaz. Aceasta e varianta optimistă, desigur. Practica, aşa cum ştim, ne omoară, cel puţin pe aici, pe frumoasele plaiuri. Am aruncat sabia, dar am rămas cu focul. Ţara nu mai are piese de schimb. Ne proptim fruntea în pământ şi răsuflăm uşuraţi că tot felul de „umbrele” ne protejează tărtăcuţele. E totul în regulă, precum în mesajele „de interes public” difuzate de televiziuni, interpretate însă puţin diferit: Pentru o viaţă sănătoasă, reduceţi consumul de bun-simţ şi beţi cel puţin doi litri de prostie pe zi. Sarea şi fratele ei întru potenţarea gustului, piperul, lipsesc cu desăvârşire. Cum altfel? Pe vremuri, erai lovit cu biciul, astăzi eşti şfichiuit cu politeţea. Refuzurile curg gârlă şi toate sunt rostite politicos, ca şi cum încălcarea legilor neaoşe sau europene ar fi ceva firesc. Se aud prin aer vorbe mari: demnitate, libertate, respect, cooperare, anticorupţie, spaţiu de liberă circulaţie, ajutor reciproc, rezilienţă, solidaritate. Nu numai vorbele, acum şi scripta volant şi se duc şi se tot duc dimpreună, străbat lumea de la un capăt la altul, de la un ocean la altul, până se topesc în vânt. Şi norii se adună, iar sabia a ruginit într-un colţ, căci, nu-i aşa, e timpul să ne înţelegem ca oamenii, nu să ne repezim cu tancul în gard. Ai aruncat sabia, iar cu mâna rămasă liberă te scarpini vârtos precum capra chinuită de mâncărimi, dar cu coada pe sus. Ca într-un monoverb cu incastru, ştiţi, jocul acela amuzant şi enigmatic din rebus, adaugi o literă şi gata, obţii un nou înţeles. Vrei nu vrei, eşti nevoit să treci prin foc nu cu sabie, ci cu scabie, având însă grijă să fii mereu respectuos, cumpătat la vorbă, generos şi deschis la nou, ţinând tot timpul, neapărat, coada drept în sus ca un paratrăsnet fără legătură la pământ, doar suntem oameni civilizaţi, la naiba! Şi pentru că trăim printre enigme, fiindcă nimeni nu ridică perdeaua ca să vedem clar ce se află în spatele acestui machiavelic festivism, nu ne rămâne decât să acceptăm că bunăstarea, aşa relativă cum este, vine la pachet cu o mulţime de proaste obiceiuri. Unul dintre acestea este interpretarea abuzivă a uneia dintre legile dialecticii, negarea negaţiei. Adică fiecare etapă a dezvoltării o neagă vehement pe cea anterioară, altfel nu am mai avea progres; nu putem merge înainte dacă ne tot cramponăm de trecut. Or fi fost şi lucruri bune? Poate, dar n-avem timp de ele, ne îndreptăm spre paradis în zbor, cu un elan cam prea neomarxist pentru a ne permite să lăsăm sabia lucidităţii din mână.

Preocupaţi de viitorul luminos proiectat amnezic prin îngroparea unui trecut nu la fel de strălucitor, pierdem o mulţime de amănunte, dovada fiind zecile de conflicte armate care se desfăşoară peste tot pe glob, fără încetare, problemele de mediu, consumul aberant de resurse naturale, protecţionismul economic, toate ascunse sub vorbe frumoase şi sub o crustă pacifistă care a cam început să crape. Ne paşte colapsul economic, al mediului natural, al lanţului alimentar, iar cei care ar trebui să găsească soluţii se scarpină liniştiţi în creştet şi ne asigură că totul e bine, să fim liniştiţi, să fim conştienţi că prin dialog vom depăşi toate problemele. Şi astea ni le spun în timp ce strâng la piept, ascunsă sub mantia de ceremonii, sabia bine ascuţită aşteptând să taie, ca de obicei capetele unor bieţi nevinovaţi. Focul însă nu se teme nici de sabie, nici de scabie, nici de limbajul mincinos din saloanele puterii. Războiul nu e un fenomen natural, nu îl poţi opri scăzând temperatura planetei cu două grade sau renunţând la ambalajele din plastic ori la motoarele cu ardere internă. Singurul care l-ar putea opri este adevărul. Cel curat, nu zbierat prin lozinci la fel de sterile ca mintea cam încuiată şi lipsită de viziune a celor care le concep. Idealism? Nu. Doar dorinţa sinceră de a vedea, odată pentru totdeauna, trimisă la fier vechi sabia asta care ne-a străbătut şi însângerat trecutul. (Dragoş CIOCĂZAN)