PRIN CRUCE – DE LA MOARTE SPRE ÎNVIERE!

Patimile reprezintă în teologia creştină latura umană a lui Dumnezeu. Este o poveste despre nedreptate, frică, îndoieli, durere şi, în ultimă instanţă, este vorba despre victoria asupra morţii. Relatează cum Dumnezeu a experimentat aceste lucruri în acelaşi fel în care le experimentează orice fiinţă umană. Începând cu ziua de Florii (Duminica Intrării în Ierusalim a Domnului), se intră în ultima săptămână a Postului Paştilor, numită Săptămâna Patimilor (Săptămâna Mare), în care creştinii se pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

De luni începe o perioadă de pocăinţă şi îndreptare duhovnicească pentru toţi creştinii, care încheie astfel vremea de pregătire sufletească pentru cea mai mare sărbătoare creştină. În biserici se oficiază, în fiecare seară, Deniile – slujbe prin care credincioşii îl „petrec” pe Hristos pe Drumul Crucii, până la moarte şi Înviere. Fiecare zi are o semnificaţie aparte, în care credincioşii rememorează evenimentele din ultimele zile din viaţa pământească a Mântuitorului înainte de Înviere.

Lunea
În această zi, se aminteşte de Fericitul Iosif, cel preafrumos. Tot în aceeaşi zi se face pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19).

Marţea
Această zi ne pregăteşte pentru intrarea în cămara Mântuitorului, cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) şi parabola talanţilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).

Miercurea
În această zi, se face pomenire de femeia cea păcătoasă (Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul pentru că lucrul acesta s-a întâmplat puţin înainte de mântuitoarea patimă.

Joia Mare
Patru lucruri mai prăznuim în această zi: Spălarea picioarelor, Cina cea de taină, Rugăciunea din grădina Ghetsimani şi Vânzarea şi prinderea Domnului. La sfârşitul mesei aduce vorbă şi despre vânzarea Lui. După puţin timp, luând pâinea a zis: Luaţi mâncaţi; la fel şi paharul, zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea (Matei 26, 26-28). După aceea, S-a rugat în Grădina Ghetsimani, cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunoştea locul şi, luând câţiva soldaţi, a venit să-L prindă. A fost prins şi dus la Ana, la Caiafa, şi în cele din urmă la Pilat. Acum Petru se va lepăda de trei ori de Hristos, tăgăduind că-L cunoaşte. Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.

Vinerea Patimilor
În aceasta zi, se pomenesc sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută de tâlharul recunoscător care a fost împreună cu El. În această zi nu se săvârşeşte Liturghia, pentru că însuşi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total. Seara se săvârşeşte Denia Prohodului Domnului, care este ultima treaptă a tânguirii pentru Hristos înainte de Învierea Sa. Se înconjoară de trei ori biserica cu Sfântul Epitaf – semn al celor trei zile petrecute în mormânt. În mormânt, Viaţă, pus ai fost, Hristoase, şi s-au spăimântat oştirile îngereşti, smerirea Ta cea multă preamărind. (Starea întâi – Prohodul Domnului).

Sâmbăta Mare
În această sfântă zi, prăznuim îngroparea dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricăciune, a fost mutat spre viaţă veşnică. Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând o piatră mare la intrarea lui: Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus. (Tropar)

O altă temă centrală în această arie a teologiei creştine este, desigur, Învierea. În timp ce moartea lui Iisus arată partea umană a acestuia, Învierea reprezintă nu numai victoria asupra Morţii, ci şi Mântuirea şi latura divină a lui Hristos.

Învierea lui Hristos nu trebuie doar sărbătorită, ci, îndeosebi, trăită. Prin Învierea Sa, Hristos ne arată că trebuie să înviem şi noi din moartea păcatelor, să ne luminăm sufleteşte, prin Lumina acestei Sfinte Sărbători, căci aşa suntem îndemnaţi de începutul Canonului Pascal: Ziua Învierii să ne luminăm popoare…. Prin Învierea lui Hristos, trebuie să trecem din lumea şi robia păcatului, ca odinioară poporul israilit din robia egipteană, spre pământul nevoinţelor creştine, roditor de fapte bune.

Sfânta şi Luminoasa Sărbătoare a Învierii ne învaţă că nu există înviere fără moarte; nu există biruinţă fără luptă; nu există odihnă fără osteneală; nu există răsplată fără muncă şi nu există bucurie fără întristare.

De aceea, în noaptea de Paşti şi în toată perioada pascală, timp de 40 de zile, se cântă troparul: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le. De asemenea, se cântă: Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de sub pământ sau: Să se veselească cele cereşti şi să se bucure cele pământeşti, că a făcut biruinţă cu braţul Său Domnul.

Săptămâna Luminată este începutul unei perioade de sărbătoare pentru creştini, care se termină după 50 de zile, odată cu Rusaliile (Pogorârea Sfântului Duh). În popor există credinţa că, odată cu Învierea Domnului Iisus Hristos, se deschid porţile raiului pentru sufletele păcătoşilor reţinute în iad, de la Adam şi până la cea de-a doua venire a Mântuitorului. Uşile raiului rămân deschise până în Duminica Tomii.

Tradiţia spune că în Săptămâna Luminată nu se spală rufe, nu se fac treburi casnice şi nu se fac munci agricole, atât în semn de respect pentru sărbătorile amintite, cât şi din superstiţia de a nu atrage bolile, dăunătorii şi pagubele. În Săptămâna Luminată, zilele de miercuri şi vineri sunt zile cu „harţi”. În Săptămâna Luminată nu se citeşte Psaltirea şi nu se fac parastase pentru cei trecuţi la cele veşnice, slujbele fiind reluate după Duminica Tomii. Slujbele de înmormântare din Săptămâna Luminată sunt oficiate după o rânduială specială. Slujba înmormântării este înlocuită de Slujba Învierii. Vinerea Scumpă este cea în care se celebrează şi Izvorul Tămăduirii, zi în care apele devin vindecătoare. Sâmbătă se fac pomeni pentru sănătatea celor vii. Iar Duminica Tomii încheie Săptămâna Luminată. Şi lunea de după este importantă în popor, fiind considerată Paştele Blajinilor. Blajinii sunt duhurile străbunilor, care trăiesc la hotarul dintre lumi, unde Apa Sâmbetei se varsă în Sorbul Pământului. Se pun pe morminte vase cu ouă roşii, colaci şi lumânări aprinse, apoi se împart sărmanilor.

MASA DE PAŞTI – TRADIŢII

• Sărbătoarea Paştelui este marcată de obiceiuri străvechi ce ţin de credinţa unei curăţiri şi înnoiri interioare, manifestată prin primenirea casei şi înnoirea hainelor.

Masa tradiţională de Paşti este alcătuită din preparate de miel, iar ca dulciuri se mănâncă cozonacul cu diverse umpluturi şi pasca cu brânză. Alături de aceste bucate se pregătesc ouă roşii. Preparatele au o semnificaţie aparte pentru toţi creştinii. Astfel, trebuie amintite în primul rând pâinea şi vinul, menţionate de mai multe ori în textul sacru al Bibliei ca alimente încărcate de o bogată simbolistică, apoi ouăle înroşite, pasca, preparatele din miel şi cozonacul.

Ouăle roşii. Culoarea roşie, cu care le vopsesc creştinii la Paşti, reprezintă, pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar şi sângele lui Iisus, care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.

Pasca. La Cina cea de Taină, Iisus şi apostolii au mâncat miel după ritualul evreiesc, iar azima este reprezentată de pască. Pasca frântă şi vinul turnat semnifică sacrificiul. Pasca este preparată în ajunul Învierii. Adevărata pască este aceea care se taie în bucăţele mici, se pune în pacheţele şi se duce la biserică pentru a fi sfinţită. Bucăţile de pască sunt duse acasă şi păstrate pentru a-i face pe credincioşi părtaşii binecuvântării lui Dumnezeu, având puterea de a alunga bolile şi necazurile.

Mielul. Mielul viu şi nu friptura de miel a fost din totdeauna considerat un simbol al Mântuitorului Iisus şi nu este deloc de mirare, date fiind referirile dese din Biblie la dragostea pe care o purta Dumnezeul lui Israel faţă de puii de animale, în special mieluţii şi viţeii care reuşeau să îi aducă mereu zâmbetul pe buze. Prin asociere, chiar Iisus, fiul lui Dumnezeu, s-a bucurat de o dragoste la fel de sinceră şi curată. Această sacrificare a mielului pascal a prefigurat jertfa Mântuitorului de pe Golgota, care a adus eliberarea omenirii din robia păcatului.

Se poate spune că bucatele tradiţionale de Paşte sunt în bună măsură o garanţie a continuităţii tradiţiei religioase în plan culinar, ele aducându-ne mereu aminte de momente importante din istoria creştinismului sau de persoane ori fiinţe care au îndeplinit un rol hotărâtor pentru soarta Bisericii creştine. (lect. univ. dr. Sorin BEJAN)