• Doamna detectivilor din România, Maria Bumbaru, care a demonstrat că această profesie se poate practica de pe tocuri, şi nu neapărat cu binoclul în mână, a acordat un interviu pentru Colegiul Universitar Spiru Haret, unde se studiază specializarea Detectiv Particular, în care vorbeşte despre provocările întâmpinate de-a lungul timpului, despre satisfacţiile domeniului, dar şi despre viitorul acestei profesii în România.
Ce v-a determinat să alegeţi profesia de detectiv particular?
Evenimentele istorice (schimbarea regimului în 1989) şi vârsta pe care o aveam la acel moment mă determină să spun că totul a venit la timp: un timp propice deciziilor şi alegerilor care aveau să mă aducă exact în momentele începuturilor detectivismului actual în România. Pentru cei mai mulţi dintre profesioniştii domeniului, dorinţa de a deveni detectiv particular creşte odată cu conturarea trăsăturilor care stau la baza alegerii: dorinţa de a descoperi adevărul, dragostea pentru oameni, dorinţa de a depăşi limitele şi a ajunge acolo unde poţi face lumină. Încă din copilărie am avut mintea plină de acţiunile lui Hercule Poirot sau ale lui Sherlock Holmes! Mi-a plăcut să dezleg enigme, să completez puzzle-uri complicate, să îmi exersez logica (am învăţat bine doar dacă am înţeles logica lucrurilor, nu am fost o „tocilară” care doar a memorat), pe scurt, mi-a plăcut să ştiu…
În spatele imaginii unei femei frumoase, se află o persoană dinamică, hotărâtă şi fermă. Întotdeauna a vrut să îşi testeze limitele şi să facă temeinic lucrurile în care crede. Dacă nu ar fi ales acest drum, Maria Bumbaru ar fi vrut să fie jurnalist de investigaţii, avocat sau psiholog. Însă îşi dorea ceva care să o provoace şi mai mult…
Am ales investigaţia privată, profesia în care sunt într-o competiţie permanentă cu mine, profesia în care niciodată nu ştiu suficient, întotdeauna învăţ lucruri noi şi, cel mai important, am posibilitatea de a trăi experienţe unice, o mie de vieţi într-una singură. Parcursul profesional a însemnat mai întâi o profundă şi chiar costisitoare documentare asupra domeniului despre care în România nu se cunoştea nimic; a continuat şi continuă şi acum cu perfecţionări profesionale în ţară şi în străinătate. Investiţia în pregătirea profesională este cea mai importantă. Am înfiinţat Agenţia de detectivi în anul 1999, cheltuind pentru birou tot ce deţineam la acea dată. Drumul nu a fost şi nu este uşor. Dar niciodată nu m-a încercat gândul să renunţ.
A existat o persoană care v-a influenţat traseul profesional?
Da, au fost mai multe persoane. Întotdeauna am purtat recunoştinţă mentorilor mei şi persoanelor care m-au încurajat în momente dificile ale parcursului profesional. Unii dintre mentorii mei nu mai sunt în viaţă, am fost norocoasă să îi întâlnesc, le datorez enorm. Dintre toţi cei pe care cu mare recunoştinţă i-aş enumera aici, am ales să vorbesc doar despre un bun prieten avocat, un exemplu de profesionalism, o adevărată enciclopedie, de o exigenţă şi de un perfecţionism aproape insuportabile (studiase Medicina, care a fost pasiunea lui, şi apoi, silit de împrejurări, Dreptul). Când a auzit că vreau să deschid o agenţie de detectivi şi că nu doresc să fiu avocat (deşi lucram în biroul lui), mai întâi a pufăit furios din ţigară, apoi m-a ţintuit cu privirea şi m-a întrebat prevenitor dacă nu cumva am înnebunit! Când a înţeles însă că sunt hotărâtă, mi-a pus o singură condiţie: să fac lucrurile serios! Şi cât de bine pot. M-a ajutat să ajung la cele mai bune birouri de detectivi din S.U.A., Canada etc. Am întâlnit detectivi – adevărate legende (în Austria, Germania, Canada, Pakistan etc.) care mi-au devenit modele şi de la care am învăţat ceea ce nu se găseşte scris în cărţi. Dar, la fel de mult mi-au influenţat traseul profesional şi aceia cu care am pus bazele Asociaţiei Naţionale a Detectivilor din România şi care m-au onorat cu încrederea cu care s-au alăturat acestui domeniu.
Există o mulţime de mituri despre detectivii particulari. Literatura şi cinematografia au alimentat din plin imaginaţia oamenilor. De aceea, adesea, când cineva întră în biroul unui detectiv particular se aşteaptă să întâlnească reprezentarea a ceea ce şi-a imaginat sau a fost ajutat să îşi imagineze: o pipă fumegând într-o scrumieră alături de un vraf de ziare vechi pline de praf, o persoană abia conturată după norul de fum şi o voce răguşită care întreabă „ce pot face pentru dumneavoastră”? Şi, bineînţeles, ca în filme, detectivului urmează să i se încredinţeze cele mai neaşteptate şi chiar bizare cereri.
Puţini ştiu că, de-a lungul timpului au fost făcute numeroase clasificări ale lucrurilor pe care le pot face detectivii particulari! Este bine de ştiut că sunt cel puţin 101 lucruri pe care aceştia le pot face; 51 de servicii clasificate la nivel mondial şi acestea, la rândul lor, regrupate în 26 de domenii pe care Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Detectivi le-a stabilit că fiind uzuale în Europa.
Definiţia spune că detectivul particular este o persoană anume pregătită şi autorizată care poate face toate acele acţiuni – legale – reunite sub genericul de „investigaţii”, care să conducă la soluţionarea cazului încredinţat de clientul său. El poate lucra singur sau într-o echipă complexă, alături de alţi detectivi particulari, avocaţi, experţi din diverse domenii, specialişti şi consultanţi.
Ce pot face detectivii particulari? Caută şi adună informaţii. Caută! Aceasta este munca lui. Acesta este talentul lui. Studiază documente. Oferă servicii de consultanţă.
Oamenii au nevoie de oameni care să empatizeze cu cazul lor, şi detectivul particular trebuie să deţină această capacitate. (Maria BUMBARU)
Doamna detectivilor din România, aşa cum aţi fost supranumită, aţi deschis prima agenţie de profil din România. Care sunt primele amintiri legate de acest demers?
Zâmbesc întotdeauna când îmi amintesc acele zile. Aşa cum am mai spus, am investit în deschiderea biroului tot ce aveam la acea dată. Despre detectivi nu se ştia mai nimic. În acel timp, Cartea de telefoane şi Pagini aurii erau cam cele mai importante mijloace de informare, de reclamă. În cartea de telefoane eram la litera „A”… Agenţia de detectivi – uşor de găsit!
Cred însă că mai mult de jumătate de an m-au sunat numai prietenii şi cunoştinţele, deşi eu veneam punctual la birou la ora 9.00 şi plecam la ora 17.00. Îmi impusesem acest program, gândind că nu se cuvine să sune cineva la birou şi să nu răspund. Scrisesem Managementul Agenţiei de detectivi şi doream să mă conving că tot ceea ce spusesem acolo era aplicabil. Calculasem cheltuielile, fiecare dotare, chiar şi salariul meu. Zilele treceau şi eu îmi amintesc, acum, răbdarea şi seriozitatea cu care îmi aranjam zilnic agenda pe birou, pixurile, şi apoi citeam conştiincios din cărţile pe care le cumpărasem din străinătate, despre cazuistică şi metode şi tehnici de investigare, despre legile din alte ţări. Până în ziua în care a sunat primul client: o doamnă în vârstă, al cărui chip mi-l amintesc perfect. Primul meu caz adevărat! Amintirile din acea perioadă sunt indiscutabil legate de preocuparea de a avea reglementări legale în domeniu, de a convinge că aceasta este o profesie, nu o aventură. Presa nu încuraja deloc domeniul, ba, mai rău, căuta „senzaţionalul” şi prezenţa detectivului particular, aşa cum şi-l închipuia, spionând cu un binoclu printre boscheţi şi cu şapca pe ochi. Mi-a fost greu să îi conving să mă primească la emisiuni purtând pantofi cu toc şi deux pieces elegant. Mi se cereau fotografii cu binoclul în mână, cu lupa, cu şapca, se declarau nemulţumiţi să filmeze un birou plin de dosare şi cărţi, în care se afla o femeie. Ce fel de detectiv este ăsta?!
Cum aţi reuşit să faceţi performanţă într-o carieră dominată de bărbaţi?
Întotdeauna am crezut că performanţa, în orice domeniu, are la bază pasiunea cu care faci lucrurile, perseverenţa şi crezul personal. Este adevărat că în domeniul detectivistic sunt puţine femei, dar sunt foarte apreciate. Cred că avantajul meu a fost dat de modul în care m-am documentat asupra profesiei, de faptul că am călătorit în multe ţări şi am cercetat cum se petrec lucrurile acolo şi am reuşit să am o viziune asupra modului în care trebuie să se desfăşoare lucrurile. Am întâlnit mulţi detectivi particulari străini, am vizitat birourile lor, i-am văzut la muncă împreună cu copiii lor…Pentru mine nu a existat niciodată cale de întoarcere sau soluţii de rezervă. Şi cred că această determinare, modul în care am visat profilul detectivului particular român, crezul meu personal în viitorul acestei profesii, mi-au adus recunoaşterea şi respectul colegilor.
Aţi avut momente în care v-aţi temut pentru viaţa dumneavoastră?
Desigur, sunt multe situaţii în care viaţa îţi poate fi pusă în pericol. Pentru asta nu trebuie să fii detectiv particular, este de ajuns să conduci imprudent, spre exemplu. Dar, există într-adevăr în cariera fiecărui detectiv particular cel puţin un caz despre care îşi aminteşte că „a scăpat ca prin urechile acului”. Eu îmi amintesc despre un caz care m-a dus undeva mai jos de Napoli, şi unde, imprudentă, recunosc, m-am aventurat cu o maşină închiriată într-o zonă total necunoscută, unde operau nişte traficanţi. Atenţi la indicaţiile GPS-ului (unde introdusesem o adresă despre care aveam ceva informaţii), care ba avea semnal, ba nu avea, ne-am trezit, eu şi însoţitorul meu avocat, drept în spatele maşinii pe care o căutam. Am fost descoperiţi, evident, eram un fel de extratereştri în satul acela de munte, cu case risipite pe tot felul de coaste, cu drumul îngust pe care nu puteam întoarce, sat în care se cunoşteau toţi, şi toţi făceau trafic de ceva, după cum am aflat ulterior. O maşină ne-a blocat drumul în faţă, alta în spate…ca în filme. Am jucat rolul unor proşti rătăciţi, incapabili să înţeleagă ceva; în cele din urmă ne-au dat drumul. Am simţit frica asemenea unui şarpe rece, mi-am reproşat faptul că m-am aventurat într-o zonă de care eram nu numai străini, dar despre care chiar ştiam că este evitată şi de italieni. Mi-a fost mai clar ca niciodată de ce detectivul particular trebuie să fie prudent şi să se documenteze bine înainte de a acţiona.
Ne puteţi da detalii despre cel mai lung caz la care aţi lucrat?
Îmi este greu să-l aleg pe cel mai lung, dar vă pot spune doar că unele cazuri au durat chiar şi trei-patru ani. De asemenea, vă pot spune că lucrez pentru aceleaşi persoane, cazuri diferite. Oamenii au încredere şi revin la Agenţie, uneori cu probleme mici, pe care le-ar putea rezolva singuri, dar se simt mai bine dacă ne ocupăm noi de ele, alteori cu probleme serioase. Sunt persoane pentru care lucrez de 20 de ani. În categoria cazurilor lungi intră partajele de firmă, care necesită identificarea de bunuri, sau dispariţiile de persoane, tinere fugite de acasă sau traficate.
Care este primul lucru pe care îl faceţi atunci când începeţi să investigaţi o persoană?
Munca mea începe din momentul întâlnirii cu clientul. Am uneori şi câte 3-4 întâlniri cu acesta, întâlniri în care întocmesc fişa de caz, în care sunt atentă la amănunte şi pun multe întrebări. Aceasta înseamnă destul de multe ore. Apoi, după redactarea Fişei de caz, pe care clientul meu o semnează şi îşi asumă adevărul şi corectitudinea datelor pe care mi le-a furnizat, stabilesc împreună cu acesta obiectivele cazului, întrebările la care clientul meu aşteaptă răspuns. Ulterior, redactez un plan de lucru şi stabilesc primele verificări. Multe dintre verificări pot fi făcute astăzi din birou, mă documentez cu privire la diferite aspecte ale cazului, ce instituţii îmi vor fi utile în caz, unde anume trebuie să caut ceva etc. Uneori, un studiu de caz poate însemna şi câteva săptămâni de documentare, de întâlnire cu specialişti de a căror opinie am nevoie etc. Şi, în final, investigaţiile şi acţiunile care duc la soluţionarea cazului. Totul finalizat într-un Raport documentat.
Ce vă place cel mai mult la această profesie?
Profesia este fascinantă prin varietatea situaţiilor pe care ţi le aduce pe masa de lucru. Cel mai adesea legate de viaţa oamenilor, ade-vărate romane. Unele cu adevărat impresionante. De asemenea, îmi plac provocările. Întotdeauna sunt lucruri noi, solicitări noi, mereu şi mereu ai ceva de învăţat. Îmi place să mă testez permanent, să îmi forţez limitele şi chiar să găsesc soluţii atipice, neaşteptate.
Practicarea acestei profesii v-a făcut să priviţi oamenii altfel?
Indiscutabil, da. Trăind alături de ei evenimente din intimitatea lor, aducând lumina în conuri de umbră, descâlcind fire încurcate, am început să înţeleg mult mai bine natura umană, motivele pentru care lucrurile se întâmplă aşa şi nu altfel. Am învăţat să nu judec, să nu împart oamenii în buni şi răi, să înţeleg că sunt diferiţi şi fiecare are perspectiva sa. Oamenii vin la detectiv cu încredere, cu speranţă, să primească o soluţie. Nu vin să fie judecaţi sau catalogaţi. Şi mă simt onorată, dar şi responsabilă că ei îmi acordă încrederea lor. Consilierea noastră este foarte importantă în toate cazurile. De aceea este şi prevăzută în obiectul de activitate. Am învăţat să nu folosesc viaţa mea, convingerile şi felul meu de a fi drept etalon pentru alţii.
Care consideraţi că sunt greşelile de neiertat în această profesie?
Regula de aur este păstrarea confidenţialităţii în toate cazurile şi situaţiile. A încălca secretul profesional este una dintre cele mai grave greşeli. Cu consecinţe ireparabile de cele mai multe ori. Tratarea unui caz pe care l-ai acceptat în funcţie de preţ sau de importanţa clientului… Un caz acceptat este o obligaţie de onoare, asumată. Minciuna este de neacceptat şi de neiertat. Să scrii sau să spui neadevăruri este incalificabil. O altă greşeală este să accepţi un caz atunci când ştii că nu ai mijloacele necesare să îl rezolvi, să te supraestimezi şi să faci promisiuni fără acoperire. Lista este mult mai lungă, dar mă opresc la acestea ca fiind de neacceptat.
Cum arată o săptămână a unui detectiv particular?
Pentru mine este întotdeauna foarte încărcată. Munca de birou şi de documentare în cazuri, cititul corespondenţei zilnice şi răspunsurile, şedinţele de analiză cu echipa de lucru, întâlniri cu avocaţi, cu experţi, cu specialişti colaboratori, întâlniri cu clienţii, participări la evenimente de orice fel, sociale, de afaceri, conferinţe – unde un detectiv particular trebuie să fie întotdeauna prezent, să fie informat cu ce se întâmplă în jurul lui, în societate, în zona de afaceri, în politică. Şi nu în ultimul rând, studiul publicaţiilor de specialitate. Pentru cei care fac şi multă muncă de teren, săptămâna este foarte concentrată şi de multe ori fără sâmbătă sau duminică.
Internetul vă ajută în profesie sau dimpotrivă?
Cred că nici nu îmi pot imagina un detectiv în secolul 21 fără internet şi toate descoperirile tehnice care îi uşurează munca. Un telefon performant acum este un adevărat birou la purtător. Totul are o cu totul altă viteză; aşadar, detectivul particular trebuie să aibă abilitatea de a utiliza tot ceea ce îl ajută să ajungă cât mai repede la informaţie.
Ce relaţia aveţi cu poliţia?
Având în vedere că Poliţia, mai precis Inspectoratul General al Poliţiei, este autoritatea care acordă licenţele de funcţionare pentru agenţiile de detectivi şi controlează legalitatea funcţionării acestora, relaţia nu poate fi decât bună. Aş putea spune că, în timp, ne-am acomodat unii cu alţii şi am învăţat să colaborăm. A existat într-adevăr o reţinere din partea Poliţiei la început, dar cum totul evoluează, cred că astăzi complementaritatea domeniilor a fost bine înţeleasă şi totul se desfăşoară în spiritul colaborării: adică de partea legii.
Cum arată viitorul profesiei de detectiv particular în România?
Promiţător. Am încredere în generaţia nouă de detectivi particulari. Vin oameni cu pasiune, cu abilitatea de a folosi un calculator, eliberaţi de multe prejudecăţi şi mentalităţi, care vorbesc cel puţin o limbă străină, capabili să răspundă provocărilor profesionale, ambiţioşi, care înţeleg să studieze, să se pregătească temeinic şi, mai ales, înţeleg că, înainte de a câştiga, trebuie să investeşti! Personal, depun eforturi pentru a convinge că succesul în această profesie este o reţetă compusă din pregătire profesională permanentă, muncă, viziune şi talent personal. Nu vor fi multe agenţii de detectivi particulari, cel mai probabil, şi nici milioane de practicieni, dar cu siguranţă vor fi buni, pentru că altfel nu vor putea rezista pe piaţă.
Care este moto-ul după care vă ghidaţi în viaţa de zi cu zi?
„Nu neglijaţi amănuntele, căci ele alcătuiesc perfecţiunea, iar perfecţiunea nu este un amănunt.” (Platon)
Cartea preferată: Stieg Larsson – Trilogia Millenium (Bărbaţi care urăsc femeile. Fata care s-a jucat cu focul. Castelul din nori s-a sfărâmat). George Arion – Detectiv fără voie.
Personajul preferat (carte sau film): Hercule Poirot (Aghata Christie); Profesorul (Fabrica de bani)
Melodia preferată: Que Sera, Sera (Whatever Will Be, Will Be)
Ţara preferată: Italia
Spectacolul de teatru preferat: Gaiţele – Alexandru Kiritescu
Hobby-uri: Călătoriile, lectura, muzica
Numărul 808
