Predica de pe muntele propagandei

Poate v-aţi întrebat, uneori, ce deosebeşte un predicator de un jurnalist. Teoretic, primul vorbeşte despre fapte din vechime, al căror sens şi adevăr nu trebuie puse cu nici un chip la îndoială, iar cel de-al doilea despre fapte din cotidian a căror veridicitate trebuie musai demonstrată şi susţinută de probe fiindcă altfel nu au credibilitate, dezinformează sau manipulează. Totuşi, în ultimul timp, cele două profesii, altfel onorabile, au început să se confunde, ba chiar să se substituie reciproc. Cum? Prin cea mai pură şi deşănţată încăpăţânare de a vorbi, cu religiozitate, în favoarea uneia sau alteia dintre părţi. Părţi ale lumii politice, se înţelege. Dincolo de mediocritatea evidentă a unor „ştirişti” sau moderatori, ne mai confruntăm cu o problemă: agresivitatea cu care fiecare dintre aceştia îşi susţine predica transformată de data aceasta în cel mai pur şi vizibil instrument de propagandă. Nu există argumente, probe, ci doar scrâşnete din dinţi, acuze de cele mai multe ori sprijinite pe dovezi străvezii sau pe dosare „servite”. Faptul că preoţii au început să-şi îndemne enoriaşii să voteze cu unii sau alţii este, fără îndoială, grav, însă mai puţin nociv fiindcă afurisenia cu crucea în mână îşi cam pierde din efect imediat ce credinciosul părăseşte locaşul sfânt şi se regăseşte în forfota vieţii de zi cu zi, ceea ce îi permite să-şi revină şi să-şi folosească mintea. Predica cinstitelor feţe bisericeşti nu este nimic altceva decât o sumă de pilde, un fel de jurnal de ştiri de arhivă confirmate de trecerea vremii, descriind o realitate axiomatică imposibil de confirmat sau infirmat. Pur şi simplu crezi fără a cerceta. Cu jurnaliştii lucrurile stau cu totul altfel: ei vorbesc despre prezentul real, cel trăit de oameni în carne şi oase, fiinţe înzestrate cu capacitatea de a cerceta, discerne, de a opta, de a avea păreri sau năzuinţe. Şi totuşi, după câteva minute în faţa televizorului, efectul este devastator şi are ca urmare scindarea societăţii, împărţirea arbitrară în buni şi răi, apariţia controverselor, a certurilor în familie, reacţiilor violente, năruirea prieteniilor de-o viaţă, iscarea unor scandaluri. Simplu. Fără semne de întrebare, fără argumente, fără îndoieli. Doar rechizitorii şi sentinţe demne de procurorii şi judecătorii unor vremuri pe care le credeam apuse. „S-a spus la televizor”. Atât. E suficient. Fiindcă moderatorul, cu sau fără ochelari, care predică zâzania este, în mod surprinzător, credibil, deşi în urmă cu doar câteva zile sau ore, lăuda cu sârg şi slugărnicie acelaşi personaj pe care acum îl înfierează plin de venin. Şi, terfelind în noroi solidaritatea de breaslă, se bucură atunci când un post concurent este amendat sau închis pentru curajul nebunesc de a avea opinii contrare. Dacă în faţa predicatorului cu sutană îţi mai poţi pune întrebarea „Dumnezeu există sau nu?” – răspunsul fiind, în cel mai rău caz, o dojană bazată pe catehism –, în faţa celui cu microfon la gură nu e indicat s-o faci, pentru că el însuşi se crede egalul divinităţii. Are buzunarele pline de adevăruri absolute, ştie el mai bine cum şi ce să te înveţe, are întotdeauna dreptate.

Diferenţa este limpede ca lumina zilei: predica nu poate fi nici ştire, nici propagandă, şi nici nu te obligă să urmezi o anume învăţătură, lăsându-te să iei singur decizia de a te supune unei eventuale judecăţi de apoi, mai mult sau mai puţin probabilă. Jurnalismul predicant este însă mult mai nociv fiindcă te face să te simţi vinovat că nu faci parte dintr-o turmă sau alta, te anatemizează, te convinge de adevăruri greu de dovedit sau inexistente, te ţine captiv şi te antagonizează. De sus, de pe muntele prejudecăţilor propagandistice, lumea se vede altfel, ca printr-o oglindă afumată şi ciobită, stâlcind înţelesuri, sensuri, realităţi, canoane. Nu mai e ştire, ci dogmă, „e aşa cum spunem noi, uite, avem şi dovezi”, nu mai e nevoie să gândeşti cu propriul cap, o fac alţii în locul tău, tocmai cei care ar trebui să-ţi aducă la îndemână lumina cunoaşterii faptelor aşa cum sunt, fără comentarii de prisos, fără interpretări dictate de politici financiare sau de imagine. Cum ar suna o predică despre cotidian rostită la poalele muntelui, în lipsa căştilor din urechi şi cu prompterul stins? Fără îndoială, ceva mai bine. Puteţi fi siguri de asta. (Dragoş CIOCĂZAN)