Prea multă tocmeală

Unde-i lege nu-i tocmeală, se zice. Sau unde-i tocmeală nu e lege? Dar dacă chiar legea este o tocmeală? De genul acela: „am plecat să ne tocmim, dă, Doamne, să nu găsim!
M-am tot gândit dacă există în România vreo lege care să nu fi fost schimbată, modificată, adăugită…şi mai ales ignorată, începând cu legea fundamentală, Constituţia. O fi existând! Poate dintre acelea care privesc o categorie limitată de oameni. Pentru că legile majore, care ne privesc pe toţi sau o mare parte dintre noi, nu cred că au scăpat fără să fie modificate, până într-acolo încât vinovat devine nevinovat şi invers, curat este murdar, murdar devine ca prin minune curat, formule de calcul pentru salarii, pensii şi alte formule se modifică, pentru binele nostru!, măcar la patru ani…
Şi există, în afara legilor, şi programe cu caracter de lege, multe programe în domeniul educaţiei şi al sănătăţii. Ca să fie. Pentru că aceste domenii reprezintă două abcese pe trupul societăţii noastre. Se vede cu ochiul liber, fără demonstraţie. Şi nu mă refer la tragediile spectaculoase, incendii, prăbuşiri şi alte nenorociri, mă refer la suferinţa de fiecare zi, modestă, jalnică.
Există un program naţional în sprijinul bolnavilor oncologici, trataţi în spitale de stat şi în spitale private. Îngrijit pe hârtie. Un bolnav oncologic este, în cele mai multe cazuri, doar în grija familiei, dacă o are. Altfel, suferă pe holuri, aleargă între laboratoare de analize sau clinici de imagistică sperând că nu „s-au terminat fondurile” pe februarie la 1 februarie! Nu ar fi normal ca un spital cu secţii de oncologie să realizeze analizele necesare, CT, RMN, ecografii, mamografii…, cu programare făcută de medicul oncolog, direct, fără alergătura bolnavului sau a aparţinătorilor (ce cuvânt!)? Şi nu ar fi normal ca spitalul să aibă toate citostaticele necesare pentru tratarea pacienţilor? Da, răspunsul este da, ar fi normal.
În această pandemie, cu atât mai mult, pacienţii cu boli grave ar trebui să fie protejaţi de aglomeraţii, de alergătură, trataţi şi protejaţi. Ar trebui! Şi nu mă refer doar la aceşti bolnavi, mai este vorba şi de cardiaci, de diabetici, de bolnavii de rinichi, de afecţiuni osoase, de cei cu transplant de organe…Avem programe.
Avem şi… controale. Se fac rapoarte care, probabil, se arhivează, pentru că nimic nu se schimbă. Nu neapărat din netrebnicia şefilor de spitale, ci din subfinanţarea sistemului, pe care îl finanţăm cu toţii, dar îl cheltuiesc numai unii, după cum cred de cuviinţă. Ne lamentăm un pic, scrie presa cu mânie, iese vreun oficial care se plânge de greaua moştenire şi noi continuăm să fim cetăţeni de mâna a doua în propria ţară.
Da, există legi, multe, prea multe legi, există programe, multe şi nebăgate în seamă. Şi multă suferinţă şi neputinţă. Dar, nu-i aşa, unde-i lege… E multă tocmeală! (Mioara Vergu-Iordache)