PRÂSLEA CEL VOINIC ŞI BUCLELE DE AUR

Şi chemă Vodă doi boieri mari, în zi de florar, într-un zăvoi de lângă bălţile cele întinse care dau roată Bucureştilor. Să ţină sfat şi să încerce oarece năzbâtie nouă, la modă prin cele părţi depărtate ale Europii. Minunea pe două roţi, merge netrasă de cal, neîmpinsă de mână de om şi nici învârtoşată cu abur. Nici nu trebuie să dea osteneală târnagiii şi măturătorii plătiţi din punga subţire a statului să adune murdăria trăpaşilor.

Domnul ţării sare primul în şa, urmărit de arnăuţii cu găitane pe piept şi flinte la brâu. Ochii le aleargă neîncetat să iscodească norodul iubitor, dar tare nestatornic din fire. Că, aşa cum striga mai alaltăieri că Vodă e bun şi drept, astăzi, la fel de iute, îl poate apuca zurba din te miri ce. Alăturea, dar mult mai devale, îi stă prâslea, vlăstarul făcut pe fugă între două bătălii pentru binele ţării, şi pus în dregătorie de mare fală şi cinste, că altul mai bun nu se găsise în vremurile de mare tulbureală. E bine, flăcăul tatii, te ţii bine în şa? Da, tătucă! râse hăbăuc vlăstarul, scuturând din buclele care fuseseră odată aurii, dar acum se mai căniseră, că apa caldă se plătea scump şi parcă o înghiţea pământul când aveai trebuinţă din ea. Al treilea se obrinti să încalece un sol străin, de undeva dintr-o ţară de jos, aflată la capătul apei celei mari. Se  pripăşise pe-aici ca mai-mare peste o vistierie plină cu galbeni trebuitori domniei. Suduind pe limba lui, oaspetele se căzni ce se căzni, dar tot nu birui, şi alunecă tălâmb pe-o rână. Nimeni nu îndrăzni să râdă: arnăuţii îşi mângâiară pistoalele ascunse sub brâu.

Şi porniră, apăsându-şi tălpile pe pedalele aurite, poticnindu-se în mulţimea de gropi, trecând prin iarba neîngrijită sau strecurându-se printre miile de caleşti care nu păreau să-i ia în seamă, spre hazul miilor de gură-cască. Apoi Vodă făcu semn de popas. Gata, pohta ce-o pohtise s-a împlinit. La urmă, după ce îşi recăpătară suflul, Măria Sa îşi luă odrasla după umeri şi se aşezară la loc înalt, pregătit de agie, pe butoaie şi alte acareturi, să-i vadă poporul strălucind în soarele ascuns de nori. Vorbi mai întâi Domnul Ţării, aşezat picior peste picior, cu poalele caftanului date deoparte. Totul merge după pravilă, spuse, semenii dinspre apusuri îşi vor dezlega băierile pungilor burduşite ca să reverse bunăstare peste norodul care, va primi totul de-a gata, doar să fie cu ascultare şi frică de împărăţie: uliţe noi şi pietruite ce vor tăia munţii de-a lungul şi de-a latul, bolniţe şi locuri de învăţătură noi şi curate, slujbe multe şi bine chivernisite, bogăţia ţării bine chibzuită şi rânduită în cămări străine spre bună păstrare, şi câte şi mai câte altele.

Apoi, odrasla, scuturând din bucle, înghiţi în sec, clipi des din pleoape, îşi sumeţi şi mai mult nădragii, ca să i se vadă şi mai bine ţurloaiele păroase, şi, privind spre cerul plumburiu rosti câteva vorbe. Eu m-am gândit să ferec mai întâi gropile din uliţe, pe urmă să curăţ buruiana netrebuitoare din locurile de popas şi, la urmă să îngrădesc partea dinspre case a uliţelor. Aşa, vor fi mai puţine caleşti şi rădvane pe drum, neavând pe unde trece, mai spuse, năuc şi adus de spate.

Auzi, Prâsleo, se auzi din mulţime, tot atâtea caleşti vor fi uliţă, doar că mai înghesuite, n-ai socotit? Râsete. Buclele se întunecară parcă şi mai tare. Nu, nu se gândise, cum de îi scăpase? Visul lui era să scape oraşul de scârnă şi bălegar, să îl facă mare şi frumos, cu mulţi copaci şi case noi, dar şi să-i dea pe mâna agiei pe cei dinaintea sa, care, dovedit sau nu, băgaseră mâinile până la coate în averea obştii. Dar ziua trecu în linişte, nu se întâmplă, ca de obicei, nimic, iar cei doi boieri mari (al treilea fusese luat pe podină de lemn şi dus la bolniţa din deal să fie căutat de oase rupte), puseră capul liniştiţi pe pernele divanului din iatacurile domneşti. (Dragoş CIOCĂZAN)