Orice lucru ai face pe lumea asta, o trebușoară cât de simplă, îți iese cel mai bine la lumina zilei. Dacă totuși te ajunge din urmă întunericul și treaba nu e gata, atunci ai două variante: te culci și lași pe mâine ce trebuia să termini azi sau apelezi la un mungiu, un lumânărar mai pe românește, care „să-ți țină lumânarea”, cum se zice în popor. Asta în cazul în care chiar vrei să-ți duci proiectul la bun sau rău sfârșit, mă rog, aici e vorba de iscusința fiecăruia, intenția contează. Pentru unii însă, întunericul e prielnic. Bezna îi face curajoși fiindcă la adăpostul ei obiectele, gândurile, ideile, reaua voință, mediocritatea și neputința se topesc într-o negură vâscoasă. Ba chiar, sunt foarte preocupați de procesele fizico-chimice, psihologice sau sociologice prin care ar putea să-l adoarmă mai repede pe lumânărar, lăsându-ne pe toți să orbecăim în smoala greu de tăiat chiar și cu cuțitul celui mai destoinic măcelar. Cam așa se petrec lucrurile, pe aici, prin târg: cineva ne suflă mereu în lumânare ca să nu putem încheia în veci ceea ce ne ostenim să tot începem. O lume de momâi frustrate, bâjbâind cu mâinile întinse a pomană, incapabile să vadă că stau cu dosul așezat pe o ladă plină cu comori de tot felul. Omul cu lumânarea doarme, nu ne mai poate ajuta pentru că, ascultând poveștile de adormit țâncii năzdrăvani, licărul de speranță i-a pierit odată cu sfârâitul neputincios al fitilului înecat de ceara fierbinte care i se scurge printre degete. Nu mai simte, nu mai simțim arsura.
Poveștile ne-au adormit pe toți. Noapte bună! Marionetele par acum mai vii ca niciodată: sforile care le însuflețesc sunt prea subțiri ca să mai fie văzute. Și indiferent cum sunt înveșmântate – în zdrențe, țoale sclivisite, hanțe fistichii sau cu uniformă fals-prusacă – ne trag pe toți după ele, într-un lung șir indian de păpuși oarbe, mulțumite că „merge și așa”. Mai mult, nesocotirea întunericului e considerată de-acum infracțiune. Lumânările au fost interzise, iar cufărul cu nestemate pe care l-am putea folosi pentru a ne fi tuturor mai bine va rămâne pentru multă vreme ferecat. Să fie lumină! spune textul biblic al Genezei. Dar niciunul dintre noi nu este Dumnezeu. Poate nici nu trebuie. Până la urmă, lumina vine din suflet, nu din pergamente roase pe margini, deși un pic de credință, măcar în noi înșine, nu ar strica. Istorisirile astea, pe care le tot auzim, nu au, în fond, rolul de a ne adormi, ci pe acela de a ne face să ne temem mai puțin de spaimele nopții. Faptul că efectul asupra celor mai mulți dintre noi este opus poate însemna două lucruri: ori poveștile sunt atât de bine ticluite încât par să reflecte întru totul realitatea ori lumânarea este de proastă calitate. Despre mungiu nu îndrăznesc să fac vreun comentariu, el a ținut flacăra aprinsă de când lumea și, apoi, lucrează cu materialul clientului – i-am dat lumânări proaste și nu i-am pus dopuri în urechi atunci când ar fi trebuit să o facem, ca să nu şi le mai plece la scornelile venite de aiurea –, acum tragem ponoasele. Singura soluție ar fi reîntoarcerea fiilor risipitori la simplitatea existenței, adică la adevărul gol-goluț, singurul care poate vindeca șocul posttraumatic în care trăim de ceva vreme.
O lumânare poate fi uneori aprinsă și prin puterea voinței, apelând la magia existentă în inima fiecăruia dintre noi. La lumina ei, oricât de slabă, vom trece de această ciudată și deprimantă rutină a întunericului. Ne vom bucura de noi și de minunile lumii, văzând și nu pipăind nevolnic pereți străini de tot ceea ce suntem. (Dragoş CIOCĂZAN)