Povestea unui loc greu încercat… – „PIONIERUL” Abandonul ucide!

Am pornit de la Piaţa Unirii, pe cheiul Dâmboviţei, spre Biblioteca Naţională pentru a aprinde o lumânare şi a depune o floare la micul altar din faţa fostei Fabrici Pionierul, unde în urmă cu patru ani, cea mai mare tragedie din ultimele trei decenii avea să zguduie România. Odată trecut de Bulevardul Mărăşeşti, nu îmi rămânea decât să fac un pic dreapta şi să intru pe strada Bucur. Numai că ajuns în piaţa din faţa Maternităţii Bucur şi a fostei fabrici am avut o senzaţie stranie.

Locul este cumva încremenit între mai multe epoci. Pe de o parte, epoca veche, despre care vorbeşte marele istoric Constantin C. Giurescu în lucrarea sa Istoria Bucureştilor – Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, apoi epoca comunistă suprapusă cu tranziţia celor trei decenii, pe fondul marii tragedii în care şi-au pierdut viaţa 65 de tineri după noaptea de 30 octombrie 2015. M-am gândit să încerc să fac o cronologie a evenimentelor, ca să pot demonstra că spaţiul acesta mărginit de Dâmboviţa şi de străzile Verzişori, Tăbăcarilor şi Bucur a fost greu încercat.
Din cartea reputatului istoric am aflat că în perioada 1916-1918 Se înfiinţează întreprinderi de textile şi pielărie; în această din urmă ramură sunt de menţionat fabricile Grigore Alexandrescu şi Prodanof, ambele în partea de Sud-Est a oraşului, lângă Dîmboviţa. Un loc din Bucureşti, ca şi multe altele, cu o istorie bogată, din păcate, în evenimente tragice.
M-am dus să văd cu ochii mei situaţia celor două fabrici, care în trecut au aparţinut unuia dintre cei mai bogaţi industriaşi, respectiv, lui Nicola Prodanof. Pe cheiul Dâmboviţei, în zona numită astăzi Timpuri Noi se află rămăşiţele fostelor fabrici Tăbăcăria Naţională şi Bourul, fondate de industriaşul Nicola Prodanof la începutul anilor 1900. Aici s-a dezvoltat în anii 1920-1930 cel mai mare complex de producţie de încălţăminte, în care lucrau patru mii de oameni. Numele fabricilor nu mai au nicio rezonanţă acum. Asta pentru că istoria locului a fost „spălată” de comunişti şi adaptată trebuinţelor de după cel de al Doilea Război Mondial. Fabricile lui Nicola Prodanof au fost confiscate în 1948. Tot atunci au primit şi alte nume – Dîmboviţa şi Talpa/ Pionierul. Familia Prodanof a emigrat în Brazilia în anii ‘70, unde au acum o afacere cu rezistenţe electrice. Cele două fabrici, cu tot cu terenurile din jur, se întind pe o suprafaţă uriaşă, de 13 hectare. O să mă raportez într-o primă fază la fosta fabrică Pionierul, locul tragediei de acum patru ani.
Fabrica Bourul primeşte numele de Talpa, apoi va fi redenumită Pionierul şi va cunoaşte o extindere a procesului tehnologic, astfel încât va deveni perla socialismului de la Bucureşti, iar încălţămintea făcută aici va avea o foarte mare căutare în ţară, dar mai ales la export. În 1969, Pionierul ajunge să fabrice inclusiv pantofi sport Adidas, aceştia fiind o marfă selectă pe atunci, până şi în Vest. În acei ani, peste 8.000 de oameni lucrau pe cea mai importantă platformă a industriei de încălţăminte din România, iar Nicolae Ceauşescu mândru de rezultatele excepţionale obişnuia să îi facă vizite de lucru dese.
După evenimentele din ’89, Pionierul îşi va pierde foarte repede din strălucire, fiind integrată într-un proces de privatizare pe acţiuni, acţionarii principali devenind fostul director general şi inginerul şef. Activitatea scade dramatic. În 2010, la Pionierul mai erau oficial doar 11 angajaţi, care au continuat să lucreze până în 2013, când efectiv se pune lacătul pe poartă, iar brandul comunist se pierde, cel puţin temporar. O parte dintre clădirile industriale sunt dărâmate, altele transformate, dar cele mai multe rămân în paragină.
Ulterior, locul fostei Fabrici de încălţăminte Pionierul este divizat în spaţii comerciale şi depozite. Închiriate la bucată. Printre spaţiile comerciale s-a numărat şi fostul club Colectiv, azi, la patru ani de la cea mai mare tragedie din ultimele trei decenii, fiind închis.
De jur împrejur imaginea este dezolantă. Am pornit din faţa fostei fabrici de încălţăminte pe strada Verzişori ca să observ ce a mai rămas din Pionierul. Clădiri părăsite, geamuri sparte. Ici-acolo, câte o firmuliţă fără nicio legătură cu trecutul. Utilajele au dispărut, probabil la fier vechi. Incredibil mi s-a părut faptul că noii chiriaşi au scos ultimele două maşini de prelucrat pantofi în stradă. Nu ştiu cât s-ar putea obţine pe ele, dar, fiind foarte grele şi probabil imposibil de demontat, nimeni nu s-a încumetat să le dezmembreze. Un lucru este cert, aceste terenuri ar valora cel puţin 35 de milioane de euro, la preţurile actuale. Am continuat să caut indicii pe străzile Tăbăcarilor şi Între Gârle. Am găsit depozite, săli de repetiţii, un club de dans şi unul de box. Se închiriază spaţiile cât de cât conservate, în timp ce unele clădiri anexe se prăpădesc sub ochii puţinilor trecători, care se încumetă să intre în acest labirint industrial.
Deja trecusem, fără să realizez, în perimetrul fostei Tăbăcării Naţionale. Aceasta avea şi ea să se transforme în 1948 în Fabrica Dîmboviţa, fabrică specializată în pielărie şi încălţăminte. În registrul comerţului figurează după ’89 cu sediul în Splaiul Unirii la numărul 96. După ’90, încă se putea considera reprezentativă pentru tot ce a însemnat vechiul cartier tăbăcăresc al Bucureştilor. La 19 februarie 1991 s-a transformat în Societatea Comercială DÎMBOVIŢA. Începând cu anul 1992, SC DÎMBOVIŢA SA desfăşura activităţi de export pe cont propriu. Fosta hală a Tăbăcăriei Naţionale, aprovizionată cu siguranţă de la abatorul din apropiere, locul în care se prelucra pielea, azi este şi ea o ruină. Centrala termică a fostei întreprinderi, despre care comuniştii de la Dâmboviţa făceau mare caz, că au înzestrat-o cu tot ce trebuie pentru ca muncitorii din anii ’50 să aibă un maximum de confort la muncă, a ajuns adăpost pentru oamenii străzii. Stilul industrial predominant cândva, al platformei este păstrat doar la nivelul unor clădiri administrative, evident cu destinaţia schimbată. Aproape nimic nu mai aminteşte de istoria acestui loc greu încercat. Acum, România cumpără peste 50 de milioane de perechi de pantofi ieftini, făcuţi în China…
La privatizarea din 1996, nepoţii lui Prodanof au venit şi cu investitori din Brazilia, care erau interesaţi să finanţeze dezvoltarea producţiei de la Dâmboviţa şi Pionierul. Autorităţile de la acea vreme au refuzat orice propunere. Fabricile au ajuns apoi în faliment …
La trei decenii de la evenimentele din ’89, avem o economie precară. Majoritatea marilor fabrici din perioada interbelică sunt revendicate de ani buni de urmaşii fondatorilor, dar fără prea mare succes. În tot acest răstimp, din nefericire, fabricile-etalon ale industriei bucureştene zac în mizerie şi chiar ucid. Prin abandon! (Ciprian C. VASILESCU)