Politicile naţionale privind educarea copiilor cu nevoi speciale în unele state ale Uniunii Europene

Consideraţii generale (III)

Clasificarea ICF subliniază importanţa factorilor de mediu la crearea dizabilităţii, care este principala diferenţă dintre noua clasificare şi anterioara Clasificare Internaţională a Deteriorărilor, Dizabilităţilor şi handicapurilor (ICIDH). În cadrul ICF, problemele care au legătură cu funcţionarea umană sunt împărţite în trei zone interconectate:
• deteriorările sunt probleme ale funcţionării corpului sau modificări ale structurii corpului – de exemplu, paralizia sau orbirea;
• limitările de activităţi reprezintă dificultăţi în executarea activităţilor – de exemplu, mersul pe jos, mâncatul;
• restricţiile de participare sunt probleme care au implicaţii în orice domeniu de viaţă – de exemplu, confruntarea cu discriminarea la locul de muncă sau în mijloacele de transport.
Dizabilitatea se referă la greutăţile întâmpinate în oricare din cele trei zone ale funcţionării. Clasificarea ICF poate fi utilizată şi pentru a înţelege şi măsura aspectele pozitive ale funcţionării cum ar fi funcţiile corpului, activităţile, participarea socială şi facilitarea mediului. Clasificarea ICF adoptă un limbaj neutru şi nu face diferenţa dintre tipul şi cauza dizabilităţii – de exemplu, între sănătatea „fizică” şi „mentală”. „Condiţiile de sănătate” sunt boli, leziuni, tulburări, în vreme ce „deteriorările” sunt atenuări specifice ale funcţiilor şi structurilor corpului, adesea identificate drept simptome sau semne ale condiţiei de sănătate.
Clasificarea ICF conţine o clasificare a factorilor de mediu care descriu lumea în care persoanele cu diferite nivele de funcţionare trebuie să trăiască şi să activeze. Aceşti factori pot să se constituie fie în elemente de facilitare, fie în bariere. Factorii de mediu includ: produse şi tehnologie; mediul construit şi cel natural; suportul şi relaţiile cu ceilalţi; atitudinile; sistemele de servicii; şi politicile.
Clasificarea ICF recunoaşte de asemenea factori personali, cum ar fi motivaţia şi respectul de sine, care pot influenţa cât de mult participă o persoană în societate. Cu toate acestea, aceşti factori nu sunt încă conceptualizaţi sau clasificaţi. Face mai departe distincţia dintre capacităţile unei persoane de a efectua acţiuni şi performanţa actuală a acelor acţiuni în viaţa reală, o diferenţă subtilă care ajută la clarificarea efectului mediului şi a modului în care poate fi îmbunătăţită performanţa prin modificarea mediului.
Clasificarea ICF este universală deoarece acoperă toată funcţionarea umană şi tratează dizabilitatea ca pe un conti-nuum mai degrabă decât să împartă persoanele cu dizabilităţi într-un grup separat. Dizabilitatea este o chestiune de „mai mult sau mai puţin” şi nu de „da sau nu”. Cu toate acestea, adoptarea de politici şi livrarea de servicii ar putea necesita fixarea unor praguri pentru gradul se severitate al deteriorării, al limitării de activitate, sau al restricţiilor de participare.
Este utilă pentru o serie de obiective – cercetare, supra-veghere şi raportare – care au legătură cu descrierea şi măsu-rarea gradului de sănătate şi dizabilitate, inclusiv: evaluarea funcţionării individuale, stabilirea de obiective, tratament şi monitorizare; măsurarea rezultatelor şi evaluarea serviciilor; determinarea eligibilităţii pentru obţinerea unui ajutor social; şi elaborarea unor sondaje despre sănătate şi dizabilitate.
Potrivit Raportului (ibidem, p.8), experienţa dizabilităţii rezultată din interacţiunea condiţiilor de sănătate, a factorilor personali şi a factorilor de mediu variază foarte mult. Persoanele cu dizabilităţi sunt diferite şi eterogene, în vreme ce stereotipurile legate de dizabilitate pun accentul pe utilizatorii scaunelor cu rotile şi pe alte câteva grupuri „clasice” cum ar fi orbii şi surzii. Dizabilitatea presupune atât copilul născut cu o afecţiune congenitală cum ar fi paralizie cerebrală, cât şi tânărul soldat care şi-a pierdut piciorul din cauza unei mine antipersonal sau femeia de vârsta a doua cu artrită gravă sau o persoană în vârstă care suferă de demenţă. Condiţiile de sănătate pot fi vizibile sau invizibile; temporare sau pe termen lung; statice, episodice sau care degenerează; dure-roase sau fără consecinţe. E de remarcat faptul că multe persoane cu dizabilităţi nu se consideră nesănătoase.
Potrivit Glosarului (ibidem, Glosar p.319 şi urm.) inserat la finalul Raportului mondial privind dizabilitatea, Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii (ICF) reprezintă clasificarea care oferă un limbaj şi un cadru standard şi unificat pentru descrierea sănătăţii şi a stărilor legate de sănătate. ICF este parte a „familiei” de clasificări internaţionale elaborate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
Astfel, în cadrul ICF, dizabilitatea este un termen-umbrelă pentru deteriorări, limitări ale activităţii şi restricţii de participare; denotă aspectele negative ale interacţiunii dintre un individ (cu o anumită condiţie de sănătate) şi factorii contextuali ai acelui individ (factori personali şi de mediu).
Discriminarea dizabilităţii înseamnă orice distincţie, excludere sau restricţie referitoare la dizabilitate, care are ca obiectiv sau efect deteriorarea sau anularea recunoaşterii, sentimentului de bucurie sau exercitării pe baze de egalitate cu ceilalţi, a tuturor drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: include refuzul unei cazări rezonabile.
Dizabilitatea de învăţare specifică reprezintă deteriorările de procesare a informaţiei care au drept rezultat dificultăţi de ascultare, judecată, vorbire, citire, scriere, ortografiere sau efectuarea de calcule matematice – de exemplu, dislexie.
Deteriorarea intelectuală este o stare de dezvoltare mentală oprită sau incompletă, ceea ce înseamnă că persoana poate avea dificultăţi de înţelegere, învăţare şi memorizare a lucrurilor noi şi de aplicare a acestora la situaţii noi. Cunoscute şi ca dizabilităţi intelectuale, dizabilităţi de învăţare şi, în trecut, ca retard sau handicap mental.
În ceea ce priveşte educaţia acestor categorii de persoane, ICF stabileşte că educaţia specială include copii cu alte nevoi – de exemplu, prin dezavantajele ce pornesc de la gen, etnie, sărăcie, dificultăţi de învăţare sau dizabilitate – legate de dificultatea lor de a învăţa sau de a avea acces la educaţie prin comparaţie cu copiii de aceeaşi vârstă. În ţările cu venituri ridicate, această categorie poate să includă copii identificaţi ca «supradotaţi sau talentaţi». Numită şi educaţia pentru nevoi speciale sau nevoi speciale de educaţie.
Apoi, educaţia incluzivă este educaţia care se bazează pe dreptul tuturor elevilor la o educaţie de calitate care să întrunească nevoile de învăţare de bază şi să îmbogăţească vieţi. Concentrată în special pe grupuri vulnerabile sau marginalizate, încearcă să dezvolte potenţialul complet al individului. Educaţia incluzivă se realizează în şcolile incluzive, în care copiii cu dizabilităţi frecventează clase normale cu semeni de aceeaşi vârstă, învaţă pe cât posibil după programa şcolară şi beneficiază de resurse suplimentare şi sprijin în funcţie de nevoi. Şcolile integrate sunt şcolile care oferă clase separate şi resurse suplimentare pentru copiii cu dizabilităţi, ataşate şcolilor normale, iar şcolile speciale sunt şcolile care oferă servicii înalt specializate pentru copiii cu dizabilităţi şi rămân separate de instituţiile generale de educaţie; cunoscute şi ca şcoli segregate.
Respingerea dreptului la educaţie al copiilor cu dizabilităţi are un impact pe tot parcursul vieţii asupra oportunităţilor de învăţare, de realizare şi de angajare, împiedicând astfel dezvoltarea lor economică, socială şi umană potenţială.
Pentru a se asigura că toţi copiii se bucură de drepturile fundamentale ale omului fără discriminare, incluziunea persoanelor cu dizabilităţi ar trebui integrată în toate politicile şi proiectele. Acest lucru se aplică sistemelor educaţionale care trebuie să promoveze incluziunea prin asigurarea prezenţei, participării şi însuşirii cunoştinţelor pentru toţi copii, inclusiv a copiilor cu dizabilităţi.
Federaţia ANAPEDYS (Fédération ANAPEDYS: Site dédié a tous ceux qui s’intéressent a la dyslexie et autres dys – Dyslexie/Dysorthographie, Dysphasie, Dysgraphie, Dyscal-culie (https://www.apedys.org), care are un site dedicat tuturor celor interesaţi de dislexie şi alte “dis” (dislexie/disortografie, disfazie, disgrafie, discalculie), defineşte dislexia ca fiind o tulburare durabilă şi persistentă a dobândirii limbajului scris la un copil sau la un adult de inteligenţă normală şi instruit, care trăieşte în condiţii sociale în conformitate cu norma şi fără tulburări senzoriale sau psihologice.
Pe acest site se găsesc îndrumări pentru cei care lucrează cu tineri având tulburări de învăţare, căci problema majoră a unui copil dislexic constă în lentoarea automatizării limbajului scris, ceea ce generează dificultăţi foarte impor-tante în înţelegerea afirmaţiilor, scrierea temelor sau asimilarea regulilor de gramatică, de ortografie ori a lecţiilor predate. Tânărul dislexic, care, prin definiţie, este înzestrat cu inteligenţă normală şi este lipsit de tulburări psihice primare, poate întâmpina, de asemenea, dificultăţi de abstractizare, anticipare, proiecţie în timp şi spaţiu (de exemplu nu reuşeşte să reprezinte extinderea a două linii până la intersecţia lor). El trebuie să folosească metode mnemonice pentru că nu poate automatiza anumite procese cognitive (http://www.apedys.org/dyslexie/print.php?sid=200).
Pentru un dislexic, tema de scris este o tortură. El copiază literă cu literă, fără a memoriza, caută rândul, ezită, şterge. Nu are o modalitate automată de recunoaştere dacă există sau nu o astfel de silabă. El este condamnat să-şi refacă lucrarea de mai multe ori: să scrie, apoi să se corecteze.
Pentru a ajuta un astfel de copil, profesorilor li se recomandă (http://www.apedys.org/dyslexie/print.php?sid=200):

• furnizarea de cursuri fotocopiate sau de pe internet, de preferinţă în avans, astfel încât părinţii să poată schiţa lecţia sau să se refere la carte;
• încurajarea ascultării şi mobilizarea atenţiei asupra conţinutului lecţiei în clasă, fără ca elevul să fie scutit de a-şi lua notiţe dacă profesorul scrie pe tablă (se utilizează culorile, caractere mari, redactarea unui plan) sau elevul este pus să sublinieze cursurile fotocopiate (fotocopiile vor fi imprimate cu caractere mari, aerisite, cu reliefarea elementelor esenţiale);
• elevul trebuie aşezat lângă tablă şi lângă profesor;
• utilizarea unui dictafon pentru a înregistra lecţiile sau exerciţiile.
  Un dislexic învaţă să citească de fiecare dată când citeşte. El decodează, apoi citeşte din nou pentru a înţelege, astfel că îşi pierde timpul şi cheltuie multă energie. Pentru a-l ajuta, se recomandă:
• să i se citească enunţurile;
• să se determine elevul să reformuleze enunţul, pentru a se asigura că a fost înţeles;
• folosirea casetelor audio pentru opere literare sau părinţii să le citească cu voce tare copilului.
  De asemenea, dislexicul are adesea probleme de anticipare şi evaluare a locului necesar pentru o serie de litere. Este foarte des disortografic.
  În scris, atunci când dislexicul scrie, pentru el povestea lui este clară, are sens; el nu-şi dă seama că nu este uşor de înţeles pentru cititor.
  Cum poate fi ajutat:
• nu-l penalizaţi pentru ortografie;
• lăsaţi-i spaţii pentru încercări (sub mâna sau pe pagina stângă);
• permiteţi-i să utilizeze computerul pentru a face copii bune (corector ortografic, software cu recunoaştere vocală);
• în exprimare scrisă, reduceţi cantitatea, specificând cerinţele calitative;
• efectuaţi o corectare scrisă, lizibilă şi constructivă.
  Tânărul dislexic nu are întotdeauna competenţa de a reevoca o noţiune dobândită, de a o face disponibilă şi de a-şi folosi memoria de lucru. El va cheltui enorm de mult timp pentru a obţine rezultate care nu sunt demne de eforturile sale.
  Cum să-l ajuţi:
• permiteţi-i să se materializeze prin coduri vizuale sau sonore;
• folosiţi tehnici mnemonice (anecdote, desen …);
• daţi-i dreptul de a utiliza îndreptare, calculatoare…;
• părinţii îi pot citi lecţia cu voce tare şi pot îi pot face fişe cu cuvinte cheie.
  Pentru testarea cunoştinţelor:
• citiţi instrucţiunile cu voce tare sau folosiţi un dictafon;
• se ia în considerare lentoarea inerentă dificultăţii citirii şi scrisului prin propunerea unui control fezabil al elevului în timpul alocat: fie prin introducerea unei treimi de timp suplimentar acordat examenelor, fie prin eliminarea unui exerciţiu sau prin încheierea testării folosind doar metoda orală. De altfel, legislaţia franceză (La circulaire 2002-24 du 31 janvier 2002 sur la mise en śuvre d’un plan d’action pour les enfants atteints d’un trouble spécifique du langage oral ou écrit (https://www.education.gouv.fr/bo/2002/6/encart.htm) prevede chiar trei sferturi de timp suplimentar la testele orale şi scrise; computer şi software activat vocal;
• ajutorul unui terţ care să-i citească elevului dislexic enunţurile examenului; un secretar responsabil nu doar cu citirea cerinţelor, ci şi scrierea la dictarea candidatului; iar pentru bacalaureat, candidaţii care nu obţin o medie suficientă la toate testele, pot menţine beneficiul notei peste media şi astfel repetă în următoarea sesiune doar testele eşuate (A se vedea şi Circulaires n°2003-100 du 25 juin 2003 aménagement aux examens (https://www.education.gouv.fr/bo/2003/27/MENE0301373C.htm)). Referinţe: circulara nr. 2003-100 din 25 iunie 2003 (pregătirea examenelor) – BO nr. 32 din 04/09/03 (bacalaureat)
  Trebuie să subliniem că Federaţia ANAPEDYS (Fédération ANAPEDYS: Site dédié a tous ceux qui s’intéressent a la dyslexie et autres dys – Dyslexie/Dysorthographie, Dysphasie, Dysgraphie, Dyscalculie (https://www.apedys.org) ) enumeră mari personalităţi din toate domeniile (https://www.apedys.org/dyslexique-celebre/) afectaţi de tulburări de învăţare, listă din care am făcut o scurtă selecţie:
• în domeniul ştiinţific: Galileo Galilei, Louis Pasteur, Michael Faraday, Thomas Edison, Albert Einstein, Benjamin Franklin, Steven Hawking etc.
• în domeniul artelor şi al literelor: sculptori (Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rodin), scriitori (Agatha Christie, Jules Verne, Edgar Allen Poe, F. Scott Fitzgerald, Gustave Flaubert, Hans Christian Andersen), muzicieni (Ludwig Van Beethoven, Wolfgang Amadeus Mozart, John Lennon), cineaşti (Walt Disney, Steven Spielberg, Marlon Brando, Jack Nicholson, Sylvester Stallone, Tom Cruise, Anthony Hopkins, Cher, Dustin Hoffman, Woopy Goldberg) etc.
• în domeniul politic: Woodrow Wilson, John F. Kennedy, W. Churchill, Dwight D. Eisenhower, George Bush fiul, Nelson Rockfeller, prinţul Charles al Marii Britanii şi fiul său Harry etc. (Expert media Florin FĂINIŞI)