Politicile naţionale privind educarea copiilor cu nevoi speciale în unele state ale Uniunii Europene

Consideraţii generale (II)

Pe lângă integrarea individuală există pe plan mondial şi foarte multe şcoli pentru copiii dislexici, cele mai multe în Statele Unite (de exemplu: Landmark School din Massachusetts, Prentice School din Orange County, Gow School si Kildonan School din New York, Westmark School din California, Eton Academy din Michigan, Glenforest School din South Carolina, The Briarwood School, Shelton School şi Odyssey School din Texas) sau Canada (Gap Academy şi Dunblaine School din Toronto), Europa (Şcoala Internaţională Eerde din Olanda, The Moat School din Londra, Mark College din Marea Britanie) etc. Caracteristicile acestor şcoli sunt următoarele (http://dislexic.ro/despre-dislexie/informatii-utile/legislatie-internationala/):
• mediu şcolar adaptat nevoilor copiilor dislexici (dyslexia-friendly schools);
• clase cu un număr mic de elevi (8-10 elevi sau chiar 5-7 elevi);
• în unele şcoli fiecare elev învaţă după un plan de învăţământ personalizat;
• în alte şcoli copiii învaţă mai multe discipline în concordanţă cu planul de învăţământ naţional (curriculum), dar într-o ambianţă de învăţare înţelegătoare şi sistematică, folosind metode adecvate de învăţare, iar dacă este cazul, se aplică un plan de învăţământ individualizat;
• metode de predare adecvate pentru copiii dislexici care iau în considerare diferitele stiluri de învăţare ale copiilor, conform principiului: „Dacă ei nu înţeleg cum le învăţăm noi, atunci le învăţăm în modul în care ei înţeleg”;
• clase de studiu bine dotate, cu materiale didactice speciale;
• asigurarea terapiilor specifice: terapie logopedică, psihoterapie, kinetoterapie;
• echipa de specialişti este formată din: logopezi, psihologi, kinetoterapeuţi, pedagogi, toţi formaţi în domeniul dislexiei;
• activităţi extracurriculare, dezvoltând personalitatea şi talentele copiilor;
• fonduri pentru asigurarea nevoilor speciale;
• accent pe creşterea stimei de sine al copiilor dislexici, pe valorizarea acestor copii;
• diferenţele individuale sunt recunoscute şi valorizate.
Dislexia este asimilată problemelor copiilor cu nevoi speciale, ale căror drepturi sunt cel mai des reglementate prin intermediul legilor destinate educaţiei, egalităţii de şanse sau discriminării.
Potrivit UNICEF (https://www.unicef.org/disabilities/), copiii cu dizabilităţi reprezintă unul dintre cele mai marginalizate şi excluse grupuri din societate. Confruntându-se cu discriminarea zilnică sub forma atitudinilor negative, a lipsei unor politici şi a unei legislaţii adecvate, ei sunt efectiv excluşi de la valorificarea drepturilor lor la asistenţă medicală, educaţie şi chiar supravieţuire. Estimările sugerează că în lume există cel puţin 93 de milioane de copii cu dizabilităţi, dar numărul acestora ar putea fi mult mai mare. Ei sunt adesea susceptibili de a fi printre cei mai săraci membri ai populaţiei.
Protecţia drepturilor copiilor cu dizabilităţi este o parte integrantă a Convenţiei privind drepturile copilului (CRC) (Convenia privind drepturile copilului adoptată de Adunarea Generala a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 109 din 28 septembrie 4 1990 şi republicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001), care reprezintă primul tratat internaţional care recunoaşte în mod explicit drepturile copiilor cu dizabilităţi. Art.23 al Convenţiei prevede că statele părţi recunosc că pentru copiii handicapaţi fizic şi mental trebuie să se asigure o viaţă împlinită şi decentă, în condiţii care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia şi să le faciliteze participarea activă la viaţa comunităţii.
De asemenea, statele părţi recunosc dreptul copiilor handicapaţi de a beneficia de îngrijiri speciale şi încurajează şi asigură, în măsura resurselor disponibile, la cerere, copiilor handicapaţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute şi celor care îi au în îngrijire, un ajutor adaptat situaţiei copilului şi situaţiei părinţilor sau a celor cărora le este încredinţat. Recunoscând nevoile speciale ale copiilor handicapaţi, ajutorul acordat va fi gratuit ori de câte ori acest lucru este posibil, ţinând seama de resursele financiare ale părinţilor sau ale celor care îi au în îngrijire şi va fi destinat asigurării accesului efectiv al copiilor handicapaţi la educaţie, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, activităţi recreative, de o manieră care să asigure deplina integrare socială şi dezvoltare individuală a copiilor, inclusiv dezvoltarea lor culturală şi spirituală.
Art. 28 al Convenţiei privind drepturile copilului prevede că statele părţi recunosc dreptul copilului la educaţie şi, în vederea asigurării exercitării acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse, în special, statele membre vor avea obligaţia: a) de a asigura învăţământul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi; b) de a încuraja crearea diferitelor forme de învăţământ secundar, atât general, cât şi profesional şi de a le pune la dispoziţia tuturor copiilor şi de a permite accesul tuturor copiilor la acestea, de a lua măsuri corespunzătoare, cum ar fi instituirea gratuităţii învăţământului şi acordarea unui ajutor financiar în caz de nevoie; c) de a asigura tuturor accesul la învăţământul superior, în funcţie de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele adecvate; d) de a pune la dispoziţie copiilor şi de a permite accesul acestora la informarea şi orientarea şcolară şi profesională; e) de a lua măsuri pentru încurajarea frecventării cu regularitate a şcolii şi pentru reducerea ratei abandonului şcolar.
Convenţia Naţiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (CRPD – Convention on the Rights of Persons with Disabilities), adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007, a fost semnată de România la 26 septembrie 2007 şi ratificată prin Legea nr. 221/2010 (Publicată în Monitorul Oficial nr. 792 din 26 noiembrie 2010). La 10 ianuarie 2011 Uniunea Europeana a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, devenind prima organizaţie internaţională parte oficială la Convenţie.
Convenţia este menită să asigure ca persoanele cu dizabilităţi să îşi poată exercita drepturile în condiţii de egalitate cu toţi ceilalţi cetăţeni, iar pentru UE, aceasta înseamnă să asigure ca toată legislaţia, politicile şi programele la nivelul UE să fie conforme cu prevederile Convenţiei, în limita competenţelor UE. ările care au ratificat Convenţia ar trebui să ia măsuri în următoarele domenii: accesul la educaţie, ocuparea forţei de muncă, transport, infrastructuri şi clădiri deschise accesului public, acordarea dreptului de vot, îmbunătăţirea participării politice şi asigurarea capacităţii juridice depline a tuturor persoanelor cu dizabilităţi.
Articolul 7 consacrat special copiilor cu dizabilităţi prevede că statele-părţi trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că minorii cu dizabilităţi se bucură pe deplin de toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în condiţii de egalitate cu ceilalţi copii. În toate acţiunile care privesc copiii cu dizabilităţi, va fi luat în considerare cu prioritate interesul superior al copilului. De asemenea, statele-părţi trebuie să asigure copiilor cu dizabilităţi dreptul de a-şi exprima liber opiniile în toate aspectele care îi privesc, ţinând seamă de opiniile lor în funcţie de vârstă şi gradul de maturitate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi copii, iar în realizarea acestui drept, să li se asigure asistenţa adecvată dizabilităţii şi vârstei.
În ceea ce priveşte educaţia, articolul 24 afirmă că recunoscând dreptul persoanelor cu dizabilităţi la educaţie fără discriminare şi cu respectarea principiului egalităţii de şanse, statele părţi trebuie să asigure un sistem educaţional incluziv la toate nivelurile, precum şi formarea continuă, îndreptată spre:
(a) dezvoltarea pe deplin a potenţialului uman, a simţului demnităţii şi a propriei valori, consolidarea respectului pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi pentru diversitatea umană;
(b) dezvoltarea personalităţii, talentelor şi creativităţii proprii persoanelor cu dizabilităţi, precum şi a abilităţilor lor mentale şi fizice, la potenţial maxim;
(c) a da posibilitatea persoanelor cu dizabilităţi să participe efectiv la o societate liberă.
În îndeplinirea acestui drept, statele părţi se vor asigura că:
(a) persoanele cu dizabilităţi nu sunt excluse din sistemul educaţional pe criterii de dizabilitate, iar copiii cu dizabilităţi nu sunt excluşi din învăţământul primar gratuit şi obligatoriu sau din învăţământul secundar din cauza dizabilităţii;
(b) persoanele cu dizabilităţi au acces la învăţământ primar incluziv, de calitate şi gratuit şi la învăţământ secundar, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, în comunităţile în care trăiesc;
(c) se asigură adaptarea rezonabilă a condiţiilor la nevoile individuale („adaptare rezonabilă”, în viziunea Convenţiei, înseamnă modificările şi ajustările necesare şi adecvate, care nu impun un efort disproporţionat sau nejustificat atunci când este necesar într-un caz particular, pentru a permite persoanelor cu dizabilităţi să se bucure sau să-şi exercite, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului);
(d) persoanele cu dizabilităţi primesc sprijinul necesar, în cadrul sistemului educaţional, pentru a li se facilita o educaţie efectivă;
(e) se iau măsuri eficiente de sprijin individualizat în amenajarea mediului care să maximizeze progresul şcolar şi socializarea în conformitate cu obiectivul de integrare deplină.
Pentru a sprijini exercitarea acestui drept, se impune ca statele-părţi să ia măsurile adecvate pentru angajarea de profesori, inclusiv profesori cu dizabilităţi, calificaţi în limbajul mimico-gestual şi/sau Braille, şi pentru formarea profe-sioniştilor şi personalului care lucrează la toate nivelurile educaţionale. O astfel de formare presupune cunoaşterea problematicii dizabilităţii şi utilizarea modalităţilor, mijloacelor şi formatelor augmentative şi alternative adecvate de comunicare, a tehnicilor şi materialelor educaţionale potrivite pentru susţinerea persoanelor cu dizabilităţi.
De asemenea, statele părţi trebuie să asigure ca persoanele cu dizabilităţi să poată avea acces la învăţământ superior, formare vocaţională, educaţie pentru adulţi şi formare continuă, fără discriminare şi în condiţii de egalitate cu ceilalţi. În acest scop, statele părţi se vor asigura că persoanelor cu dizabilităţi li se oferă adaptări adecvate.
Potrivit estimărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăii (http://www.who.int/en/news-room/fact-sheets/detail/disability-and-health), peste un miliard de oameni trăiesc cu o anumită formă de dizabilitate, adică aproximativ 15% din populaţia lumii.
În anul 2011, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a publicat Raportul mondial privind dizabilitatea („World Report on Disability”, publicat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în 2011, ediţia în limba română tipărită în 2012, la Bucureşti, ISBN 978-973-0-13597-8) , în care se afirmă că dizabilitatea este parte a condiţiei umane şi statistic, aproximativ un miliard de oameni din lume trăiesc cu dizabilităţi, din care cel puţin 1 din 10 fiind copii şi 80% trăiesc în ţările în curs de dezvoltare. Copiii cu dizabilităţi au mai puţine şanse să înceapă şcoala, iar dacă nu o fac, este puţin probabil să treacă la şcoala secundară. Accesul la şcoală pentru copiii cu dizabilităţi este adesea limitat de lipsa de înţelegere a nevoilor lor, de lipsa de instruire a profesorilor, de sprijinirea cursurilor de învăţare şi de facilităţi.
Dea altfel, aproape oricine va avea parte la un moment dat în viaţa de o dizabilitare temporară, iar cei care ajung la vârste înaintate vor trece prin momente tot mai dese de dificultăţi de funcţionare. Majoritatea familiilor mari au un membru cu dizabilitate, şi multe persoane care nu au dizabilităţi îşi asumă responsabilitatea de a sprijini şi de a avea grijă de rudele şi prietenii lor cu dizabilităţi. Fiecare epocă s-a confruntat cu chestiunea morală şi politică legată de cum ar fi mai bine să includă şi să sprijine persoanele cu dizabilităţi. Această chestiune va deveni tot mai acută pe măsură ce demografia societăţilor se schimbă şi tot mai mulţi oameni ajung la o vârstă înaintată.
Reacţiile la dizabilitate s-au schimbat începând cu anii 1970, declanşate în mare parte de auto-organizarea persoanelor cu dizabilităţi şi de tendinţa crescândă de a vedea dizabilitatea ca pe o chestiune care ţine de drepturile omului. Din punct de vedere istoric, persoanele cu dizabilităţi au fost în mare parte îngrijite prin oferirea unor soluţii care le segregau, cum ar fi instituţii rezidenţiale şi şcoli speciale. În prezent politicile s-au schimbat în sensul unei includeri sociale şi educaţionale, iar soluţiile concentrate pe partea medicală au cedat în faţa unor abordări mai interactive care recunosc faptul că persoanele sunt dizabilitate atât de factori de mediu cât şi de propriile corpuri. Iniţiativele naţionale şi internaţionale – cum ar fi Regulile standard ale Naţiunilor Unite cu privire la egalizarea şanselor pentru persoanele cu dizabilităţi – au înglobat drepturile omului în cazul persoanelor cu dizabilităţi, culminând în 2006 cu adoptarea de către Naţiunile Unite a Convenţiei cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilităţi(CRPD) ( idem, p.3).
Preambulul la CRPD recunoaşte faptul că dizabilitatea este „un concept care evoluează”, dar şi subliniază faptul că „dizabilitatea rezultă din interacţiunea dintre persoanele cu dizabilităţi şi bariere de atitudine şi de mediu care le împiedică participarea totală şi efectivă în societate pe baze egale cu ceilalţi”. Definirea dizabilităţii ca interacţiune înseamnă că „dizabilitatea” nu este un atribut al persoanei. Pot exista progrese cu privire la îmbunătăţirea participării sociale prin rezolvarea barierelor care împiedică persoanele cu dizabilităţi să participe la viaţa de zi cu zi.
Raportul mondial privind dizabilitatea (ibidem, p.5) precizează că în ceea ce priveşte înţelegerea şi măsurarea dizabilităţii, Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii (ICF) a adus progrese importante. Aceasta a fost elaborată în cadrul unui proces îndelungat care a implicat participarea unor cadre universitare, medici şi cel mai important, al persoanelor cu dizabilităţi. [Va urma.] (Expert media Florin FĂINIŞI)