Politică, show şi ouă roşii

Cea mai mare sărbătoare a Lumii Creştine bate la uşă. Ar trebui să fie momentul în care ura, invidia, minciuna, răutatea, frica, delaţiunea, bârfa, dubla măsură, încrâncenarea să fie strânse pe un făraş şi încuiate într-un cufăr pentru ca noi, cu toţii, să îmbrăcăm, măcar pentru câteva zile, haina adevărului. Sărbătoarea Sfintelor Paşti nu este numai despre credinţă, nu este un bun prilej de a bate cruci până în pământ, cu falsă cucernicie şi cu un ochi la icoane, iar cu celălalt la promoţiile postate peste tot de marile reţele de retail. Este o poveste despre sacrificiu, dragoste şi mântuire. Despre iertare şi mâini întinse la nevoie. Postul nu are nimic de-a face cu înfrânarea habotnică a poftelor, cu renunţarea la viaţa obişnuită, cu scoaterea din meniu a alimentelor de origine animală. Este o vreme în care nimeni nu are voie să arate cu degetul pe nimeni şi când orice credinţă, de orice fel ar fi, trebuie respectată, îngăduită. Chiar şi ateismul, care tot un fel de credinţă este, fiindcă presupune să crezi cu tărie că nu crezi în ceva anume. Înainte de 1989, lucrurile nu stăteau mai rău ca astăzi în această privinţă, în ciuda aserţiunilor unora sau altora. Nicio sărbătoare religioasă, a nici unuia dintre cele şaptesprezece culte religioase a căror funcţionare era consfinţită prin lege, nu era interzisă, ci nerecunoscută oficial. Am auzit de nenumărate ori povestea cojilor de ouă vopsite, tocate mărunt şi aruncate în vasul de toaletă sau îngropate în fundul curţii de teama serviciilor secrete. Nu pot nega existenţa unor cazuri punctuale, dar, totuşi, am mai spus asta, printre puţinele lucruri care se mai găseau în magazine după 1985 se număra vopseaua de ouă „Gallus”. În anii şaptezeci, cofetăriile aveau vitrinele pline de iepuraşi şi ouă din ciocolată. De fapt, unul dintre marile miracole ale copilăriei a fost să o privesc pe mama cum vopseşte ouă de Paşti, deşi ştiam sigur că în ziua marii sărbători va fi chemată la serviciu pentru a izbândi în întrecerea socialistă. În urmă cu câteva zile, în faţa Palatului Patriarhal din Dealul Mitropoliei, am auzit un ghid explicând unui grup de turişti italieni că înainte de revoluţie accesul în zona respectivă era cu desăvârşire interzis în zilele de Paşti pentru ca nimeni să nu poată participa la Înviere. Cei care au apucat acele vremuri îşi amintesc, cu siguranţă, miile de oameni care coborau dealul cu lumânări aprinse în mâini. Celor care se vor grăbi să mă contrazică le spun că nu e vorba de nostalgie, ci despre adevărul istoric.

Dacă atunci credinţa era un accesoriu mai mult sau mai puţin reprimat de un stat care se proclamase mai degrabă laic decât ateu, astăzi, în libertate, valorile sunt cu totul altele. În acele timpuri, biserica era o instituţie şi, din păcate, tot asta a rămas şi astăzi. Năruirea fundamentelor ei vine din renunţarea la menirea de templu, la smerenie, la voinţa de a ţine pasul. Credinţa se sădeşte, nu se impune, şi este cu atât mai greu să faci asta în epoca inteligenţei artificiale şi a platformelor de socializare, într-o eră nebună, a domniei valorilor materiale şi a accesului nemăsurat la informaţie. Ca orice altă sărbătoare religioasă, şi aceasta, despre care vorbim acum, s-a transformat într-un film cu final cunoscut pentru oameni cărora le este totuna dacă ciocnesc pahare, ouă roşii sau doctrine politice. Televiziunile se vor întrece în showuri folclorice cu artişti şi tradiţii contrafăcute – hore cu smartphone-ul în mână, dansatori cu chica năclăită de gel şi soliste îmbrăcate cu ii de la mall. Un hipermarket anunţă debutul „Paştelui negru”, după modelul Black Friday. Rafturile gem de ouă gata vopsite, de cozonaci cu ananas sau mango confiat, de coşuri-cadou pline cu foie gras, brânză cu mucegai, Dom Perignon şi scoici Saint Jacques la conservă. Cumpărătorii se bulucesc să cumpere roşii, castraveţi, salată şi verdeţuri crescute hidroponic. Un tragic festival al burţilor pline, o încrâncenare snoabă de a rade tot din galantare. Uneori, mi se face dor de un stufat gătit lent pe plita sobei cu lemne, de cozonacii sau plăcintele cu răvaşe ale bunicii şi de ouăle roşii, frumos lustruite, aşezate de mama într-un coş cu iarbă uscată pe masa din sufragerie. De veselia simplă a acelor vremuri, de magia chipurilor luminate de zâmbete calde, de bucuria adevărată a rostirii „Hristos a înviat!” (Dragoş CIOCĂZAN)