Poeme mistuite de dor

Volumul de poeme Melancolia clipei, semnat de Anca Podgoreanu și apărut la Ex Ponto, Constanța – 2018, se rânduiește frumos între minipoeziile Clipa și Curcubeu. În prima poezie, clipa, spune poeta, începe să se dilate/ acoperindu-mi anotimpurile/ cu tăcerea visului nenăscut. În ultima, își privește viața în doi retrospectiv, în contrastele ei predominate de culoare și de splendoare: Câte cumpene/ câte gânduri/ peste anotimpuri!/ Vin ninsori/ și clipe aprinse/ sfințite-n culori./ Câte îndoieli/ câte splendori!

Poemele cuprinse între prolog și epilog se înscriu în curgerea timpului, fiecare lună a anului beneficiind de  câte o concentrată meditație lirică, urmată de alte câteva poeme, la fel de succinte sau și mai ample, care urmează siajul ideatico-sentimental al „peisajului” lunar respectiv. Iată câteva dintre tablourile lunare, dar deloc selenare, căci sunt pline de freamătul vieții. Ianuarie aduce neliniște în copacii schilozi/ sau în cei triumfali/ de sărbătoare, sub o implacabilă,/ nesătulă/ ninsoare. Martie  deschide granița scânteierilor verzi și umple cu lumină adâncul fântânii. Aprilie, sub cupola pomilor în floare, e plin de mireasma iubirilor eterne, și noi, spune poeta, alegem totdeauna lumina/ chiar dacă sângele nostru/ anunță naufragii stelare… Iunie – un răsfăț de cireșe roșii, negre și albe/ la toarta unui anotimp buimac/ sângeră câmpul în volane de mac/ și ielele nopții sunt oarbe… August lasă viața să se mistuie/ în ceaune de aburi, câtă vreme ierburile rămân nemișcate și spaimele ies nedeslușite/ dintre negrele voaluri… Octombrie vine cu  un talmeș-balmeș de vârtejuri cu verdele putred/ și galbenul stins/ cu focuri răzlețe/ și nori de scrum, iar, în somn, autoarea aude țipătul nopții. Noiembrie este confuz, și noi ne îmbrăcăm pentru ultimul bal …/ și măștile cad/ în plin carnaval. Decembrie îndreaptă gândul spre cei plecați, care au lăsat un istovitor pustiu, pe care doar strigătul l-ar putea acoperi/ ca un lințoliu nesfârșit.

 Așadar, poemele etalon care structurează întregul volum, precum tulpinile unor sălcii răsfrânte în apă, împreună cu vegetația dintre ele (ca în peisajele cu nuferi ale lui Claude Monet), sunt purtătoare ale unor sentimente variate, de la cele de încântare în fața strălucirilor naturii și ale vieții, la cele de regret pentru erodarea sau pierderea acestora și, mai departe, la cele de trăire acută a volutelor și închiderilor ciclice ale Marelui Timp.

În succesiunea lor, cele douăsprezece tablouri naturiste pot fi grupate pe cele patru anotimpuri ale anului, care sugerează tot atâtea etape ale vieții și ale iubirii.

Iată un peisaj de An nou, care gravitează în jurul poemului dedicat lunii Ianuarie: Să vină

Anul cel Curat/ ce strânge seve din grădină/ când mersul zilei legănat/ e piramidă de lumină. În alte minipoeme, în același decor deschis de prima lună a anului, ziua este un sălaș de ninsori, iar potopul alb îi ajunge poetei până la subsuori. În anotimpul lunilor hibernale, apar și îngerii pali, care gonesc fantomatic în cavalcadă, sau valuri de nori ce cresc din amintirile lăptoase/ de ninsori.

Lunile de primăvară sunt marcate de un Inconfort pascal (trei poezii cu același titlu), determinat, desigur, de faptul că, față de mareea jertfei Lui, rămânem nepăsători și orbi, sau, poate, de faptul că L-am înviat ca să mai moară iar și iar, tot neîmpăcat. Și poeziile se încarcă de tot mai multă melancolie, dar și de chemarea iubirii, precum în De ce taci: De ce taci când mărginirea/ ne apasă zi de zi?/ Hai să ne rotim în lumea/ florilor de fum târzii!, sau de o înseninată înțelepțire, ca în această O înviere: O înviere ne este viața/ după lungi și amare căderi/ lumina răsfrântă pe fața/ ascunselor noastre poveri.

Vara nu este nici ea un sezon al unor evadări turistice. Deși poeta este încântată de macii care ard la margine de drum, de salcâmii ce tremură de floare și de teii cu tunelul lor înmiresmat, totuși marea, cu țărmul ei nesfârșit și sfâșiat de țipetele pescărușilor, îi creează un decor prielnic pentru o însingurare în doi:  suntem doar noi/ pe țărmul nesfârșit, pentru tristețe, ca și pentru unele nedumeriri, ca în acest  interogativ De ce: De ce îmi reproșezi mereu/ un val uriaș de înstrăinare?/ Suntem pe țărm/ însângerăm nisipul/ și noaptea/ în adâncul ochilor/ e sare…

Toamna îi aduce în suflet teamă de pierderea celuilalt, ruga iubirilor târzii, un recviem pentru plecarea unor ființe dragi, dar și iubirea destinată celui ales.

În faldurile albe ale lui Decembrie, ciclul anotimpurilor vieții se încheie feeric cu zece poezii intitulate Povești de Crăciun, cu unele imagini de basm, între care sănii trase de fluturii albastrelor ninsori, mai toate dominate de venirea așteptată, lunecătoare și luminătoare a lui Moș Crăciun, plutind prin florile de nea.

Și pentru că viața merge mai departe de anotimpuri, volumul nu se termină cu poveștile de Crăciun, ci continuă cu un ciclu de treizeci și șase de notații cu încărcătură simbolică, numite False Haikuuri, după care se încheie cu micropoemul Curcubeu, de care am amintit. 

Anca Podgoreanu își caligrafiază poemele cu dar și har. Poetă a reveriilor, a sentimentelor de finețe, dar și a celor de tensiune a trecerilor de la un anotimp al vieții la altul și, nu în ultimul rând, a stărilor de detașare față de timpul care curge inexorabil, ea ar putea să ne încânte cu alte și alte poeme. (Ioan N. ROȘCA)