Podiumul invizibil

În mijlocul acestui haos orchestrat cu migală, numit de unii – cu entuziasm şi oarecare umor – „viaţă”, modul în care ne exprimăm ideile, convingerile, emoţiile, supărările, frustrările, preferinţele a devenit o artă a deghizării. Trăim în travesti. Ne alegem cuvintele de parcă ne-ar muşca şi ne strecurăm printre vorbe cu grijă, nu cumva să ne iasă pe gură, Doamne fereşte, exact ceea ce gândim. Comunicarea e limpede şi transparentă ca nămolul de Amara. E ca o întrecere cu podium invizibil. La urma urmei, există olimpiade de biologie, de matematică, de limbi străine, de ştiinţe, de ce n-ar exista şi una de limbaj. În competiţia asta există trei feluri de medalii: de carton, de fum şi, cea mai importantă – cu care, de altfel ne-am şi pricopsit, fiindcă numărul de câştigători este în creştere exponenţială – medalia de lemn, faza pe ţară. Nu e de mirare, având în vedere că şcoala a devenit un exerciţiu facultativ şi nereuşit de supravieţuire intelectuală. Nimeni nu mai pricepe că zece minus nu e tocmai acelaşi lucru cu nouă plus, pentru că standardul e nota cinci cu felicitări. Am trecut şi gata! Ce atâta zarvă? Criteriile pentru a te chivernisi în viaţă, adică a ocupa o funcţie sunt altele. Am revenit la „Partidul e în toate”. Cel mai important este să nu te pricepi la nimic, dar să fii ataşat valorilor doctrinare, să-ţi iubeşti şefii şi să nu le ieşi din vorbă. Nu contează că ai fost tâmplar, cântăreţ la nunţi, ospătar, şofer de tir, sau că ai început două facultăţi şi n-ai terminat niciuna, important este să manifeşti o pasiune arzătoare pentru reformele scrise pe şerveţele, în sala de şedinţe din sediul central. Totul se face, evident, în numele diversităţii, libertăţii de opinie, competenţei şi principiului şirului indian. Proiectele duse, printr-o minune, la bun sfârşit se inaugurează de trei ori: o dată la anunţul de începere a lucrărilor, o dată la tăiat panglica şi o dată când se surpă şi trebuie refăcute. În faţa unei crize, soluţia apare rapid: comunicatul de presă scris, parcă, de un poet ludic aflat în criză existenţială. La fel de transparent: se poate vedea cu ochiul liber că nimeni nu are de gând să-şi suflece mânecile. Uneori, licitaţiile se câştigă prin tragere la sorţi între rude, bugetul se dublează, durata se triplează, iar eficienţa capătă caracter aleatoriu. Dacă oamenii nu înţeleg, asta se întâmplă pentru că „nu au viziune”, nu pricep strategiile profunde, vitale, novatoare. Desigur, între timp, sunt dezbătute şi probleme importante, de exemplu, ce culoare să aibă noul logo al formaţiunii sau perdelele din biroul preşedintelui de partid.

Ni se oferă zilnic momente de umor involuntar, spectacole de improvizaţie live şi lecţii valoroase despre cum să nu eviţi haosul. Ca să ajungă pe podium, să devină, carevasăzică, olimpici şi să obţină mult-râvnita medalie de lemn, toţi se înghesuie să-şi strige adevărul – unul care nu are legătură cu realitatea, fireşte. Principiul e simplu: fiecare îşi spune părerea şi nimeni nu-l ascultă. „Această problemă este una extrem de complexă şi trebuie abordată într-o manieră coerentă şi integrată, prin prisma unei viziuni pe termen lung care prioritizează cetăţeanul.” Adică nimic concret, dar spus frumos. Aplauze. Muzică. Baloane. Publicul e mai confuz decât era înainte, dar rămâne cu senzaţia că a participat la ceva măreţ. O să fie bine. Mergem înainte. Soluţii? Doar n-o să ne pierdem timpul cu prostii. Poate că într-o zi vom avea curajul să schimbăm formatul, să nu continuăm să gâfâim pe o bandă de alergare cu motorul stricat. Într-o lume în care războiul a devenit o cruntă realitate şi dureros de apropiat, iar deciziile mari se iau în birouri închise, noi, ca popor civilizat, ne-am ales o altă cale: dezbaterea eternă şi fără finalitate. Ne place să vorbim pentru like-urile de după. Cu patos. Cu gesturi largi. Cu grimase grave. Fără nicio concluzie. Dar cu stil! „Dialogul trebuie să continue.” Fără îndoială, altfel podiumul ar rămâne gol. Totuşi, ca în povestea cu hainele cele noi ale împăratului, de fapt, podiumul nu există sau e invizibil, fiindcă nimeni nu poate fi declarat câştigător, iar dacă ar fi, nu s-ar detaşa prea mult de ceilalţi. Prin părţile noastre, dezbaterea nu e un mijloc, ci scopul final. Situaţia seamănă cu o roşie de import: arată bine în poză, dar n-are gust, n-are substanţă şi nu hrăneşte pe nimeni, nici măcar cu speranţe. (Dragoş CIOCĂZAN)