Poale lungi şi minte scurtă

C. trece drept un om serios, educat, bine crescut. Întotdeauna pus la patru ace, elegant, atent la ce şi cum vorbeşte. Îl ajută mult ochelarii scumpi, cu rame groase, întunecate. Oamenii cu ochii încadraţi astfel par întotdeauna foarte, foarte serioşi, astfel încât nu prea te mai poţi îndoi de ceea ce spun. Te gândeşti un pic la această posibilitate, dar apoi îţi spui stânjenit, în gând, „n-are dom’ne cum!” şi îl crezi. El are întotdeauna dreptate. Şi dai, ruşinat, televizorul mai tare. Uneori, lângă C., pentru a umple ecranul, apar F. şi C2. Deja treaba e serioasă. Feţele acre, de inchizitori vexaţi, ale celor doi şterg orice urmă de neîncredere. Le dai dreptate şi ţâţâi din buze fericit că, în sfârşit, afli adevărul absolut. De emoţie, nu ai timp să remarci căştile discrete din urechile celor trei, făcute pe comandă specială, la culoarea pielii fiecăruia, astfel încât să treacă neobservate. Ceea ce se pare că le iese, lumea chiar crede că băieţii sunt spontani, documentaţi, echidistanţi, bine pregătiţi. Nici nu mai contează că favorizează unul dintre invitaţi, iar pe celălalt îl întrerup de douăzeci de ori, potopindu-l cu întrebări dezlânate, bine ticluite „deontologic”.
Însă ceva din adâncimile ascunse ale naturii umane îţi fulgeră mintea şi te face să apuci telecomanda. Alt post, alte culori, alt adevăr. O vezi pe D. gesticulând haotic, în timp ce îşi roteşte ochii agasată. Mâinile descriu cercuri largi în aerul studioului. Par foarte mici în ascunzişul mânecilor exagerat de largi. O doamnă cu rochie lungă, ale cărei poale mătură podelele lucioase, explică ceva în faţa unor grafice. Nimeni nu pare să înţeleagă ceva din explicaţiile semidocte şi clar nedocumentate, dar cusurul e acelaşi. Personajul nu poate duce o frază până la capăt pentru că D. intervine cu arţag, întrerupând orice tentativă de instaurare a unui dialog din care cineva să înţeleagă ceva.
Mai apeşi o dată, la întâmplare, pe buton. Altă cromatică, alte ţâfne. Aici totul e burlesc: o succesiune de titluri năucitoare pe burtieră, un tărăboi de nedescris, în timp ce A. nu apucă să încheie o propoziţie fără a fi întreruptă de un episod de „breaking”, chiar dacă nu e vorba decât despre vreo pisică tălâmbă coborâtă de doi vajnici pompieri din copacul în care rămăsese blocată.
Dragii noştri A, B, C….Z, asta nu mai este jurnalism, ci o stângace manipulare freudiană, care se poate întoarce oricând împotriva voastră. Cei cu poale lungi nu au întotdeauna mintea scurtă. ( Dragoş CIOCĂZAN)