Planeta maimuţelor

Ce film bun! Şi nu e doar de la efectele speciale, pentru că nici un computer nu poate simula viaţa adevărată. Succesiunea cadrelor ne înfăţişează o lume scăpată de sub control. Oamenii, o specie întrucâtva civilizată, se lasă supuşi şi invadaţi de fraţii ancestrali, aceia mai păroşi şi mai neduşi la biserică. Maimuţoii care sparg nucile cu piatra şi se freacă fericiţi pe burtă, chirăind când reuşesc să ajungă la miezul dulce al fructului lemnos. Cât timp stăteau în cuşca lor, la Zoo, erau chiar drăguţi. Vai, ce ne mai amuzam oferindu-le floricele, mere şi pufarine printre gratii! Numai că prea desele pene de curent şi de gândire au slăbit gardul electrificat, l-au strâmbat şi l-au făcut să ruginească până când primatele, nu neapărat foarte isteţe, dar teribil de viclene, l-au hâţânat un pic şi l-au doborât de tot. Cu voia noastră, nimic de zis. Ei, atunci a început cu adevărat maimuţăreala. Ca orice lighioană, căreia îi place să se caţere cât mai sus, şi eroii noştri au făcut la fel. Mai întâi, s-au asigurat că nu îi vede nimeni. Nu le-a fost prea greu pentru că fraţii lor umani erau prea ocupaţi să se lupte între ei, aşa că nu le păsa că în palatele, birourile, chiar propriile case, fraţii de specie li se încurcă printre picioare, le umblă în buzunare, le fură din mâncare, se joacă de-a închisul porţilor, sting lumina pe întuneric şi o aprind când soarele e sus pe cer. Acum nu mai râdeau copiii noştri de ele, ci ele de copiii noştri.

Pe nesimţite, maimuţăreala s-a strecurat şi printre ceilalţi, conform regulilor scrise de-a-ndoaselea ale unei aculturaţii care merge împotriva firii şi nu dă semne că s-ar opri. Încet, încet, ne maimuţărim şi mai tare, le deprindem obiceiurile, ne obişnuim cu ele, ba chiar plătim pentru ifosele lor (care nu mai sunt deloc o joacă) şi ne simţim băgaţi în seamă, onoraţi, când suntem puşi să strângem mizeria după ei. Şi le privim strâmbăturile, şi le ascultăm cuminţi urletele, şi înghiţim tot ce ne spun. Au o putere de convingere uimitoare, care ne face să luăm minciuna drept adevăr, batjocura drept osanale şi nesimţirea drept politeţe. Aşa am aflat şi ne-am (auto)convins că frigul înseamnă căldură, că murdăria e puritate şi, mai presus de toate, că plus şi cu plus fac zero. Asta da revelaţie. Şi transparenţă.

Maimuţica drăguţă din cărţile copilăriei se transformă într-un balaur căruia nu i-au crescut încă toate cele şapte capete. Dar pelicula rulează mai departe. Deocamdată, în sala de cinema lumea priveşte filmul în linişte. Nu aplaudă, fiindcă nici n-ar prea avea ce, dar ronţăie liniştită la chipsuri şi seminţe. Pe-astea nu ni le-au luat încă, dar nu strică să facem niscai’ provizii prin cămările cam goale. Pe viitor, dacă există vreunul, va trebui să construim garduri mai zdravene şi să fim ceva mai atenţi. Nu e bine să te laşi dus de val, pentru că, odată scăpate, lighioanele se organizează, învaţă să se îmbrace elegant, se dedulcesc la hrană fină, se răzgâie şi ne cotropesc lumea. Pe ecran, apare la un moment dat şi un lider, unul Cesar, un fel de cimpanzeu evoluat care învaţă să spună „nu” şi îşi conduce suratele spre victorie. El e singurul care leagă două vorbe. Mai greu, dar zice ceva. Totuşi, încă nu poate vorbi pe limba noastră, asta nu-i prea iese. Încă. Doamne, ce film bun! Dacă încă nu l-aţi văzut, ceea ce m-ar mira pentru că nu trebuie să mergi la mall ca să-l vezi, vi-l recomand cu căldură! (Dragoş CIOCĂZAN)