Pinocchio online

Ştirile prezentate la televizor nu mai sunt o opţiune. De altfel, televiziunea în sine nu mai e ce a fost. E doar o opinie personală, nu un postulat. Titlurile lăţite pe burtieră demonstrează clar înlocuirea informaţiei cu un surogat al cărui singur scop este potolirea foamei de senzaţional. Actualitatea trebuie tabloidizată fiindcă, în caz contrar, publicul telespectator scoate mâna din castronul cu pop-corn şi o întinde după telecomandă. Şi ratingul se duce pe apa sâmbetei. Adevărul strecurat printre reclame din ce în ce mai inepte pare stingher, mai ales când e scos din jobenul propagandei. Domnul Collodi poate fi mândru. Povestea domniei sale nu numai că a supravieţuit aproape o sută cincizeci de ani, dar a fost luată drept model. Nasul lui Pinocchio creşte şi tot creşte. În curând va ieşi prin ecran spărgându-l, şi se va tot lungi până ne va intra în ochi orbindu-ne de tot.

Alternativa ar fi mediul online. Puzderia de site-uri sau portaluri de ştiri oferă cam acelaşi spectacol, care pare însă ceva mai credibil pentru că este la îndemână. Nu trebuie să ajungi acasă, în fotoliul din faţa televizorului, ca să afli ce mai e nou prin târg. În metrou, autobuz, tramvai, pe stradă sau la coadă la gogoşi poţi să scrollezi (DOOM 3 zice că verbul acesta există) în căutarea noutăţilor. Potopul de reclame vine la pachet cu informaţia procesată de un editor care nu prea face deosebirea între o ştire şi un fapt oarecare. Băiatul cu cardul, un fotbalist care n-a mai dat un gol de când juca la juniori, i-a administrat o bătaie zdravănă unei dive de mucava, care s-a făcut remarcată în ultimii ani doar prin numărul exagerat de operaţii estetice. Cei doi se despart. Iată o ştire. Nu apuci să lăcrimezi la aflarea tristei veşti, că pe ecranul noului tău iPhone încep să se deschidă haotic dreptunghiuri colorate. Reclame la pantofi, haine, promoţii la lenjerie, Black Friday, fast-food, firme de car-sharing şi, neapărat, măcar o referire la legătura dintre papiloame şi vietăţile nevertebrate care îţi orbecăie prin corp. Aşezaţi comod pe nasul din ce în ce mai lung al lui Pinocchio, dăm din picioare fericiţi că o întreagă armată de Colombine şi Arlechini, manevrată de data aceasta nu de sfori, ci de invizibile frânghii wireless, ne ţine la curent cu ce se întâmplă în lumea lor. Fiindcă lumea în care trăim cu adevărat e undeva departe, ascunsă vederii şi trăirii, în spatele falselor sclipiri colorate. Iar stăpânul circului nu mai vrea, maestre Collodi, să-şi arunce marionetele în foc.

Suntem o naţiune de oameni curioşi. În general, aflăm răspunsul înainte de a ne pune întrebarea. Şi nu o facem din superficialitate, nici dinadins. Acceptăm fără a iscodi, ne grăbim să dăm cu limba pe spatele etichetei şi să o lipim pe un borcan în care habar n-avem ce se află. Poate se întâmplă din cauză că formatorii de opinie lipsesc din peisaj. E, totuşi, mai complicat decât pare. Compromisul propagandistic – mass-media este, totuşi, un business cu filiaţie politică, nu numai la noi – trebuie pus în echilibru cu informaţia. A întoarce esenţa unei ştiri cu susul în jos din acest motiv nu înseamnă diseminarea informaţiei. Umilirea adevărului nu are cum să fie o ţintă, chiar şi aşa. Există o lege a conservării minciunii? Cred că da. Restul sunt poveşti recitate cu prompterul stins. Pentru asta, trebuie chemat medicul, altfel nu vom mai avea ce face decât să apelăm la un preot care să îngroape ce a mai rămas din lume. Oricare dintre noi poate conduce o salvare, cu condiţia să stingă girofarul şi să oprească sirena la timp: pe drumul adevărului se merge în linişte pentru a nu-l tulbura.    

Aştept ca păpuşile cu cap din lemn să se transforme în oameni adevăraţi. (Dragoş CIOCĂZAN)