Piesă neterminată pentru pianină defectă

Iubirile neîmpărtăşite sau împărtăşite prea târziu produc drame, mai ales atunci când sunt de faţadă sau conjuncturale şi meteorice precum focul de paie. Aşa cum se întâmplă în afacerile internaţionale. De fapt, cine a scornit acest termen a nimerit-o: relaţiile internaţionale, diplomaţia, convenţiile şi congresele, toate sunt, la urma urmei, afaceri. Care nu ţin cont decât de interesul naţional sau general, nu de voinţa indivizilor de orice culoare, religie sau naţiune ar fi ei. Îmi dai, îţi dau. Îmi iei, îţi iau. Poate facem jumi-juma. La lumina blitzurilor, se aplică parafe, se împrăştie cerneală din stilouri scumpe, se împart zâmbete, se servesc mizilicuri, se ţin discursuri despre minunata lume de mâine. Când îi auzi vorbind, mulţi dintre participanţii la zaiafet – li se mai spune, uneori, şi „decidenţi la înalt nivel” – îţi lasă impresia unor viitori autori de perle la BAC, şi acesta luat cam târzior. Puţin cam snobi şi infatuaţi, însă asta ajută la estomparea expresiei plictisite afişate pe chip. Ei sunt precum Mihail Vasilievici din filmul lui Nikita Mihalkov: dacă n-ar avea atâtea angarale pe cap, atâtea rude de chivernisit, s-ar arunca de pe o stâncă în apa unui râu cu ape tulburi şi mici, ca să-şi exprime protestul faţă de ignoranţa celor care nu le înţeleg misiunea de sorginte mesianică. Punem ţara – viaţa, planeta – la cale. Pianina mecanică încă mai cântă, dar fals, fiindcă ceva e defect în interiorul ei. Am ajuns să confundăm realitatea cu un joc de societate, care ne ia plictiseala cu mâna. Snobul plictisit este periculos fiindcă, dincolo de infatuarea caracteristică, are tendinţa de a se crede buricul pământului. Şi asta încă n-ar fi o problemă, dacă n-ar aminti întruna despre cât de multă şcoală are el şi despre cât de multe cărţi a citit. Acum, şi cu cărţile astea, nu e chiar aşa de simplu, adică nu le bagi în traistă la kilogram. Contează şi ce texte ascund între coperte, una e să-i toceşti pe Mann, Dostoievski, Freud, Proust, Flaubert sau Fleming, şi alta să răsfoieşti cartea de telefoane sau prospectul unui smartwatch. Singurătatea şi lehamitea individului – ca forme de alienare – sunt cele care dau apă la moară unor astfel de atitudini şi comportamente. În acest punct, aş fi de acord cu Alexis de Tocqueville: „Sunt întru totul de acord că pacea şi liniştea publică sunt o mare binefacere; cu toate acestea nu vreau să uit că din cauza ordinii perfecte au ajuns toate popoarele la tiranie. O naţiune care nu cere guvernului ei decât menţinerea ordinii este deja, în adâncul inimii, o sclavă.” Democraţiile lumii se confruntă astăzi cu o mare problemă: dezinteresul faţă de participarea la actul de decizie, faţă de vot, faţă de morală şi civism. Se pare că naţiunile şi-au încredinţat soarta, necondiţionat, în mâinile clasei politice, şi sunt înclinate mai degrabă spre manifestarea unei încrederi oarbe sau a unei toleranţe excesive faţă de mediul politic. Iar acesta din urmă nu mai e ce a fost, fiind subjugat de interese economice majore dictate de actori nonpolitici.

Greşeala a fost că noi toţi am lăsat pianina să cânte singură fără să-i mai ungem mecanismele, iar acum ne vine să ne aruncăm noi în locul lor de pe stâncă, precum eroul celebrului film. Iar reacţia contrară nu a întârziat să apară. Majoritatea deciziilor se iau, în ultima vreme, în birouri ovale sau nu, cu jaluzelele trase, departe de ochii publicului, pe bază de compromisuri toxice ale căror consecinţe vor fi suportate de noi toţi, într-un viitor nu prea îndepărtat şi cam tulbure. Dacă astfel de lucruri erau de la sine înţelese în urmă cu o sută de ani, acum sunt greu de priceput şi acceptat. Latura participativă a unei democraţii este însăşi esenţa ei, altfel vorbim despre elitism şi dictatură liber consimţită, ajunse la putere printr-un vot minoritar, fiindcă „ce rost are, dragă, să votez, oricum iese cine vor ei”. Dar aceşti „ei”, care ne spulberă speranţele, care se încaieră pe micul ecran, dar se pupă cu foc în cârciumi de lux, care fac alianţe surprinzătoare şi îşi amintesc de noi doar la finele unui cincinal politic, cine sunt? Nu cumva oameni pe care i-am lăsat să meşterească de capul lor la claviatura pianinei, astfel încât aceasta să ne facă să jucăm după placul lor? Nu, nu ne vom arunca de pe stâncă domnule Mihalkov, domnule Cehov şi domnilor aleşi din toată lumea, piesa asta în care jucăm, deşi i s-a spus „fără titlu”, are totuşi un altfel de final. (Dragoş CIOCĂZAN)