Piesa EXIL de Alexandra BADEA în librării şi pe scena naţionalului bucureştean

Afirmată la Paris, unde s-a stabilit din 2003 şi a publicat până acum douăsprezece piese şi două romane, traduse sau şi jucate în mai multe ţări, Alexandra Badea, aflată în plină putere creatoare, începe să cucerească şi România, nu numai ca scriitoare, ci şi ca regizoare. Piesa ei Exil, apărută la Editura Tracus Arte în 2023, în regia autoarei, care a absolvit în ţară U.N.A.T.C. şi s-a specializat în Franţa sub coordonarea regretatului teatrolog George Banu, originar din Buzău, umple sala mare a Teatrului Naţional din Bucureşti. Nu este prima oară când dramaturga Alexandra Badea este jucată în România (o altă piesă a sa a fost transpusă scenic în urmă cu câţiva ani de Teatrul Naţional din Sibiu), dar este prima dată când i se tipăreşte o carte în limba română şi când accede pe scena Naţionalului bucureştean.
Piesa Exil constituie o dramă deosebit de complexă, care prezintă saga unei familii, urmărită de-a lungul a patru generaţii, în care pe primplan se situează femeile. Cronica de familie ar fi simplă, dacă am privi-o numai pe linia destinelor feminine şi în succesiunea cronologică a generaţiilor, dinspre străbunică spre strănepoată. Străbunica, Magda, trăitoare în regimurile fascist, comunist şi liberalist, păstrează faţă de copiii săi secretul originii sale iudaice şi faptul că, pentru a-şi ascunde originea, nu s-a căsătorit cu bărbatul iubit. De aceea, îi educă şi pe copiii săi, formaţi în perioada comunismului, să ducă o viaţă dublă, de acomodare la relaţiile sociale şi de exilare în propria interioritate a năzuinţei spre libertate şi adevăr.
Fiica Magdei, Irina, care nu suportă dedublarea şi neputinţa afirmării ei ştiinţifice în comunism, pleacă la Paris la o conferinţă ştiinţifică şi rămâne acolo ca exilantă. Înainte de a pleca, află de la mama sa care este adevărata origine a acesteia şi faptul că îşi mascase provenienţa prin căsătorie. La Paris, Irina, devenită Irene, o naşte pe Agnes şi îşi aşteaptă soţul rămas în ţară, dar, cum acesta nu poate veni, divorţează şi concubinează cu diverşi bărbaţi, fără a se recăsători.
Agnes creşte într-un fel de exil interior faţă de mama sa, la care nu are un acces sincer şi afectiv, temându-se, totuşi, să nu o piardă în favoarea vreunuia dintre concubini. De aceea, revenind, cu mama sa, în ţară în anii ’90, la moartea bunicii, se căsătoreşte inopinat cu un sculptor lângă care se poate simţi liberă şi nu se va mai întoarce la Paris. Cu soţul, va avea o fiică, apoi un fiu. Va fi de acord ca fiica ei, Ema, să fie crescută de bunica de la Paris. Ulterior, va fi nevoită să-şi lase şi fiul cu sculptorul devenit alcoolic şi, excedată de greutăţi, să plece şi ea la Paris, convinsă că „nu se poate construi nimic aici”, căci „distrugem în loc să construim”.
Ema, care face parte din a patra generaţie urmărită de dramaturgă, se va simţi abandonată de mama sa, de Agnes, aşa cum nici aceasta nu reuşise să comunice cu mama ei, cu Irene. Treptat, însă, Irene şi Agnes îşi dau seama că au repetat viaţa Magdei, care a trăit tot timpul refulându-şi sentimentele şi îi îndeamnă pe cei din ultima generaţie, pe Ema şi pe fratele ei, să nu mai trăiască ascunşi, în frică, fără încredere în ceilalţi. Ema revine în ţară în mai multe rânduri şi, finalmente, îi propune lui Vlad, un bărbat cu experienţa vieţii şi care o iubeşte, să meargă împreună „unde ne-o duce drumul”, pentru că „nici nu e important unde mergem, putem sta şi aici”.
S-ar putea conchide că trauma prin care trec femeile, de la Magda la Irene şi, mai departe, la Agnes şi chiar la Ema, se poate explica prin psihologia transgeneraţională, care susţine că trauma unui membru al familiei, în cazul dat Magda, se transmite la urmaşi prin faptul că le afectează A.D.N.–ul, iar eliberarea s-ar realiza prin cunoaşterea cauzei comportamentului alienant. Explicaţia amintită pare a fi confirmată nu numai de repetarea schemei de viaţă a Magdei de către urmaşele sale, ci şi de faptul că, prin cunoaşterea vieţii ascendentelor ei, Ema se eliberează de sindromul familial şi se angajează pe un drum al comunicării cu ceilalţi, al încrederii şi al speranţei.
Amintita ipoteză explicativă este avansată în carte de Ema, dar piesa, prin complexitatea ei, nu este construită numai pe ideea transmiterii generaţionale. De altfel, însăşi psihologia Magdei, a fiicei Irene şi a nepoatei Agnes este încastrată în relaţiile sociale în care au trăit, primele două resimţind frica provocată de dictatura nazistă şi, respectiv, comunistă, iar ultima (Agnes) fiind dezamăgită de anarhia postdecembristă, cu elanul ei deconstructiv şi inhibitor. Ema este mai puţin afectată de nedreptăţile sociale, atât datorită documentarului său asupra nefericirii celorlalţi membri ai familiei, cât şi pentru că are voinţa de a se elibera de complexul psiho-sociologic familial, asumându-şi realităţile postdecembriste, şi ascultă de glasul inimii în căutarea propriei fericiri.
Pe lângă realităţile dictatoriale, o altă sursă a exilului interior (recluziunea în propriul eu) sau exterior (plecarea în democraţiile vestice) rezidă în relaţiile personajelor feminine cu soţii lor. Magda are un mariaj lipsit de iubire, Irene se căsătoreşte din iubire, dar, spre deosebire de soţul său, împărtăşeşte idealul ieşirii din sistemul social opresiv, Agnes ajunge la destrămarea familiei din pricină că soţul său, artist obligat să-şi câştige existenţa sculptând busturile îmbogăţiţilor postdecembrişti, eşuează în alcoolism. Apoi, în afara relaţiilor glaciale pe linie maternă de la o generaţie la alta, intervin şi reproşurile dinspre copii spre părinţi sau lipsa receptivităţii fraterne.
Aşadar, Exilul nu este numai o ilustrare a psihologiei transgeneraţionale, ci şi o sondare în realităţile sociale şi familiale ale României contemporne, din etapa dictaturii antebelice, din cea a comunismului postbelic şi din prezenta istorie postdecembristă. Idealul libertăţii afirmat de autoare nu este, filosofic spus, unul de tip existenţialist, al opoziţiei individului faţă de ceilalţi şi de societate, nici unul marxist sau neomarxist, prin conformarea la un sistem social totalitar, ci este acela al libertăţii deopotrivă pentru sine şi pentru ceilalţi, prin iubire, cunoaştere şi comunicare.
O istorie atât de amplă, exprimată literar prin istoria unei familii urmărită pe parcursul a patru generaţii, nu a fost atât de uşor de redat, mai cu seamă că autoarea nu prezintă întâmplările în succesiunea lor cronologică, dinspre trecut spre prezent, ci mai mult invers, prin documentarul ultimei exponente a familiilor înrudite, Ema, care îşi propune o cunoaştere nu numai a părinţilor săi, ci şi a familiei bunicilor şi a celei a străbunicilor. Cum Ema nu poate sta de vorbă cu toate rudele implicate în proiect, scenele la care ea este martor ocular alternează cu altele în care nu mai este de faţă, astfel încât piesa se constituie ca un puzzle, în care scenele ar trebui aşezate într-o cronologie liniară de către cititor sau spectator. Dezinteresată de ordinea cronologică a întâmplărilor, pentru care lasă în mod deliberat ca publicul să îi fie contributor, autoarea excelează în a conferi substanţă şi semnificaţie fiecărei secvenţe, de regulă prin dialoguri incitante, animate de idei şi sentimente contradictorii, alteori prin chiar suspendarea sau amânarea dialogului din cauza comunicării incomplete sau chiar a incomunicabilităţii personajelor. Fără a fi metaforic, limbajul cucereşte prin precizia şi limpezimea sa carteziană, iar cele mai reuşite scene, lucrate cu minuţie şi cu talentul de a spune non multa, sed multum, ne duc cu gândul la schiţele lui I. L. Caragiale. Prin înţelepciunea pe care o exprimă, unele replici au caracterul unor aforisme.
Indubitabil, Alexandra Badea este o scriitoare de o mare forţă ideatică şi afectivă, dată de o înţelegere trăită a realităţilor noastre est-europene şi a celor din vestul european, fiind, totodată, stăpână pe mijloacele stilistice de a le reda în semnificaţia lor. Asemenea altor dramaturgi din generaţii mai vârstince, care s-au afirmat şi în străinătate şi în ţară, precum George Astaloş, Matei Vişniec, Mircea M. Ionescu, în mod cert Alexandra Badea, căreia i s-a acordat, pentru piesa Pulvérisés, Marele Premiu de literatură dramatică pe anul 2013 de către Centrul Naţional al Teatrului din Franţa, iar în anul 2016 titlul de Chevalier des Arts et des Lettres, a început să fie şi va deveni tot mai renumită şi în România, pe măsura redării în română a cărţilor deja publicate în limba lui Voltaire şi a celor pe care va urma să le scrie. (Ioan N. ROŞCA)