Pictorul şi revoluţionarul Ion D. Negulici s-a născut la anul 1812, în Câmpulung Muscel. Este considerat cel mai bun plastician român al primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. A studiat la început la şcoala de băieţi întemeiată de Doamna Chiajna şi apoi la Şcoala de pe Uliţa Văii, unde se preda meşteşugul zugrăvitului. În 1824, pe când avea 12 ani, începe să lucreze în atelierul de ţesătorie al Mariei Rosetii, mama boierului Scarlat Rosetti, unde deprinde desenul decorativ tradiţional. Părăseşte atelierului după 2 ani şi se înscrie la Institutul Bulchozer din Bucureşti, unde rămâne doar un an, până în 1827. După o perioadă de privaţiuni, se înscrie la Colegiul Naţional, vechea şcoală de la Sfântul Sava, unde este director Eufrosin Potecă. Tot din cauza lipsurilor materiale se vede nevoit să plece şi de la Sf. Sava, aşa cum reiese din scrisoarea adresată tatălui său: „Deocamdată, părăsesc Bucureştii spre a mă duce acolo unde cheltuielile nu sunt mari, unde luxul este depărtat, unde virtutatea şi lucrarea mă cheamă în sfârşit.” Se întoarce la Câmpulung unde va lucra o perioadă ca scriitor la cancelaria ocârmuirii. Apoi, în 1830 pleacă la Iaşi, la fratele său George, căsătorit acolo cu o femeie cu stare, dintr-o familie având legături cu boierimea moldoveană. La Iaşi studiază pictura în atelierul pictorului Niccolò Livaditti, un tânăr grec, născut în Dalmaţia, care, după călătorii în Orient şi la Constantinopol se stabilise recent în Moldova. În cei trei ani petrecuţi la Iaşi în atelierul lui Livaditti, din 1830 până în 1833, Negulici urmează şi lecţiile ţinute de Gheorghe Asachi la Şcoala de la Trei Ierarhi. În 1833 se hotărăşte plecarea lui la Paris, împreună cu un grup de tineri boieri, printre care Vasile Alecsandri, Alecu Cuza şi Nicu Doncan. La Paris intră la atelierului lui Léon Cogniet, un pictor fără faimă, dar bun profesor şi portretist apreciat, adept al clasicismului. Urmăreşte cu atenţie lecţiile de desen şi de litografie ale acestuia şi, la îndemnul lui, începe să deseneze numeroase potretete după model, printre care cel al lui Dimitrie Brătianu şi al lui Alexandru Golescu-Albul, fiul lui Dinicu Golescu. În 1837 moare tatăl pictorului, preotul Dimitrie Negulici. Rămas fără sprijinul financiar primit de acasă, este nevoit să se întoarcă la Câmpulung. Din această perioadă datează tabloul „Peisaj din Câmpulung”. Dintr-o epistolă din acelaşi an reiese că toamna lui 1837 îl găseşte la Piteşti unde are de executat foarte multe portrete. Pe 10 noiembrie pleacă la Bucureşti, unde lupta pentru emancipare naţională era în toi, mişcarea condusă de Ion Câmpineanu şi de partizanii săi cerând detronarea lui Ghica, unirea principatelor şi adoptarea unei noi constituţii. Familiarizat cu ideile revoluţionare încă de pe vremea când lucra în atelierul carbonarului Livaditti, Negulici nu rămâne indiferent la evenimentele politice. Nu reuşeşte să se alăture mişcării lui Câmpineanu, dar se împrieteneşte cu tinerii cu idei liberale întorşi de la şcolile pariziene, care vor juca un rol important în mişcarea naţională din Ţara Românească: Cezar Bolliac, Costache Rosetti şi actorul Constantin Aristia, fost eterist, cărora le şi desenează portretul. De pe vremea când studia la Paris era prieten cu Dimitrie Brătianu, iar acum nu face decât să reînnoade aceste legături. În primăvara lui 1839, trecerea lui prin Grecia este semnalată de ziarul atenian „Secolul”: „Încercatul artist în zugrăvire, I. Negulici, a pornit de câteva zile, întorcându-se în patria sa. Domnul Negulici în puţina vreme a zăbovirii sale în Grecia a lăsat strălucite dovezi de excelentă îndemânare şi de un rar talent în arta zugrăviei. Câţi din greci l-au cunoscut pe domnul Negulici şi lucrările sale artistice, le-au părut rău de plecarea lui.” La Atena, Negulici pictează portretul unui medic renumit şi al câtorva boieri români aflaţi acolo, printre care şi pe cel al lui Barbu Ştirbei. Renumele astfel câştigat îl precede, astfel încât, ajuns la Istanbul, Ştefan Vogoridis, capuchehaia domnului Moldovei la Poartă, îi comandă portretul. Întors în ţară, la Iaşi, domnitorul Moldovei, Mihai Sturza, ginerele lui Vogoridis, îi comandă şi el portretul, dar Negulici refuză. Pleacă de la Iaşi, chemat fiind la Bucureşti de directorul Eforiei Şcoalelor, Petrache Poenaru, care vrea să îl trimită la Paris să îşi desăvârşească educaţia artistică. În plus, el primeşte însărcinarea de a alcătui un album de litografii care să înfăţişeze chipuri şi porturi naţionale din Ţara Românească şi unele monumente istorice. Acest album urma să fie distribuit în străinătate pentru a face cunoscute realităţile din Ţara Românească. Pictorul lucrează timp de un an la acest album, din 1840 până în vara lui 1841, iar în octombrie pleacă din nou la Paris, unde îşi începe studiul în atelierul lui Michel Martin Drolling, artist cu oarecare renume, care continuă tradiţia scolii lui Jacques-Louis David. În scurt timp, însă, nu mai primeşte bursa promisă şi, rămas fără fonduri şi îndatorat, ajunge în închisoarea datornicilor de la Clichy. Nu se ştie cine i-a plătit datoriile, dar în aprilie 1842 pleacă de la Paris, după numai câteva luni de şedere în care i se spulberaseră toate speranţele. Se opreşte la Viena unde lucrează un timp într-un atelier de litografie, îmbunătăţindu-şi deprinderile câştigate deja în atelierului lui Cogniet. Aici se împrieteneşte cu tânărul pictor maghiar Constantin Rosenthal, pe care îl convinge să vină cu el în Ţara Românească. Sosirea lui Negulici la Iaşi este anunţată în „Curierul românesc” cu care va începe o colaborare intensă din 1843. Este o perioadă în care se intensifică şi activitatea lui politică, Negulici organizând la el acasă seri de îndelungi dezbateri la care participau Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, maiorul Tell, Alecu Golescu, zis Arăpilă, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu şi C.A. Rosetti, proaspăt întors de la Paris. La 1 octombrie 1845, după doi ani în care îşi exersase talentul gazetăresc, preia conducerea „Curierului românesc”, în locul lui Ion Heliade-Rădulescu, plecat la Leipzig să cumpere maşini şi litere de tipografie. În perioada cât s-a aflat la conducere va susţine cauza unei literaturi noi, traducând el însuşi opere, ba chiar scriind o nuvelă, „Samoil Neguţătorul” şi o dramă, „Credinţa, Speranţa şi Caritatea”, astăzi pierdută. Tot atunci va realiza şi un „Vocabular român” pentru explicarea neologismelor şi va alcătui „Plan pentru o mică bibliotecă universală, morală, literară, petrecătoare, ştiinţifică etc. etc. pentru educaţia omului de toate clasele mirene şi eclesiastice şi pentru ambele sexe, începând de la vârsta copilăriei şi până la vârsta coaptă”. Acest plan este, de fapt, o listă a operelor care trebuiau traduse, multe dintre ele fără valoare literară, dar cu un pronunţat caracter moralizator, care rămân o mărturie despre gustul epocii. Lista lui Negulici este doar o completare a celei deja întocmite de Ion Heliade-Rădulescu, care, la rândul lui, se inspirase din proiectul literar al lui Aimé Martin de elaborare a unei biblioteci universale. Completările lui Negulici la lista iniţială arată, totuşi, diversitatea preocupărilor lui, un spirit enciclopedist şi un adept al progresului. Printre acestea se numără Epictet, „Încercare de o filosofie morală” a lui Dugald Stewart, „Armoniile naturii” şi „Dorinţele unui solitar” de Bernardin de St. Pierre, capitole despre agricultură, igienă, teoria artelor, educaţie. El doreşte, de asemenea, să publice un dicţionar de geografie, unul de mitologie şi altul dedicat personalităţilor. La 1 decembrie 1846, după un an în care nu a pictat deloc, se întoarce la arta lui şi nu mai publică în „Curierul românesc”. Ca revoluţionar, a fost membru al societăţii „Frăţia” şi a participat intens la activitatea revoluţionară din 1848, tipărind manifeste revoluţionare şi desfăşurând o intensă activitate organizatorică. Guvernul revoluţionar l-a numit prefect al judeţului Prahova.
După înăbuşirea revoluţiei a fost exilat la Bursa (Turcia), unde s-a îmbolnăvit de ftizie şi murit la 5 aprilie 1851 la Istanbulul de astăzi (fost Constantinopol), fiind îngropat alături de prietenul său, pictorul Barbu Iscovescu.
Opera sa cuprinde picturi: Autoportret; Aga Iancu Manu; Portret de femeie; Portret de tânăr; Portret de bărbat; Portret de băiat; Natură moartă cu mere şi flori; Peisaj din Câmpulung; Nicolae Bălcescu; Alexandru Slătineanu; litografii: Dimitrie Negulici; C.A. Rosetti; Grigore Bengescu; Tzigara Samurcaş; desene: Pictorul Rosenthal; Portret de femeie. În urma sa au rămas şi importante traduceri: „Educaţia mumelor de familie”, Aimé Martin, publicată în 1844 în „Curierul românesc” şi recenzată de Nicolae Bălcescu; „Despre amor, lege fizică şi morală a naturei”, Aimé Martin, articol publicat în 1846 în „Curierul românesc”; „Scrisori la Sofia (asupra fisicei, himiei şi istoriei naturale)”, Aimé Martin, articol publicat în 1846 în „Curierul românesc”; „Dreptatea lui Dumnezeu”, Anicet Bourgeois, piesă de teatru; „Martirii”, Chateaubriand; Studiul lui Georges Janety despre Andrea del Sarto, prima monografie de artă tipărită; „Calletoriile lui Guliver în ţeri depărtate”, Johnatan Swift (traducerea este făcută după versiunea în franceză a lui Fournier, apărută în 1838 şi este însoţită de 80 de gravuri în litografie ale lui Negulici, copiate după cele în lemn ale lui Granville apărute în ediţia franceză. Pentru litografii colaborează cu George Venrich, un german recent stabilit la Bucureşti). Sunt şi opere literare semnate de Negulici: „Samoil Neguţătorul”, nuvelă; „Credinţa, Speranţa şi Caritatea”, piesă de teatru, pierdută; „Vocabularul român”, 1846; „O probă de aplicare a literelor latine”, 1845.
Pictorul, scriitorul, traducătorul Ion D. Negulici ne-a lăsat o operă valoroasă. A plecat grăbit către stele lăsându-ne în admiraţia picturilor sale … (George V. GRIGORE)
Surse: wikipedia.org; bunicutavirtuala.com; evenimentulmuscelean.ro; argesexpres.ro; cersipamantromanesc.worldpress.com. Bibliografie: • Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964 • Dan Grigorescu, Trei pictori de la 1848, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973 • Lucia Dracopol-Ispir, Pictorul Negulici, Bucureşti, 1939
Numărul 808
