Peştera Moanei – altar al zeilor întunericului de acum 4000 de ani

Poate ca şi Ţara Luanei (jud. Buzău), această denumire de Peştera Moanei ne transportă cu gândul la un tărâm ireal şi, ca dovadă a legăturii cu o altă lume, aici s-au descoperit artefacte vechi de 4.000 de ani aparţinând culturii Coţofeni.

Situată în versantul drept al Văii Luncilor din bazinul mijlociu al Văii Mişidului, Peştera Moanei a fost cunoscută şi cercetată până la prima strâmtoare încă din primele decenii ale secolului XX. În anul 1961, ea a fost explorată şi cartată până la a doua strâmtoare, de către I. Viehmann, T. Rusu şi Maria Alb, planul său fiind publicat, sub semnătura lui I. Viehmann, în lucrarea „Peşteri din România”. În anul 1975, T. Rusu stabileşte originea apelor din peşteră şi, împreună cu I. Viehmann şi Maria Alb, întreprind o ridicare topografică a zonei carstice dintre Ponorul Văii Macră şi Valea Luncilor şi se cartează „Peştera lui Cotună”, care face parte din acelaşi sistem carstic. În anul 1977, membrii Clubului Speologic „Z” din Oradea au forţat înaintarea şi, trecând de a doua strâmtoare, au descoperit şi cartat noi galerii subterane ridicând lungimea peşterii la 1.170 m. În 1980, D. Borodan, de la C.S. „Z” Oradea, a descoperit, pe o prispă aflată în peretele stâng la 70 m de la intrare şi la o înălţime de 9 m, patru vase de tipul carafelor-amforă (două mari, din care una întreagă, de 60 cm înălţime, şi două mici), aparţinând culturii Coţofeni (2000 ani î.Hr.). Acestea reprezentau, posibil, o depunere ritualică, o ofrandă oferită „Zeilor întunericului” de pe „Celălalt Tărâm”. O asemenea credinţă este posibil să fi existat. La momentul descoperirii, Vasul I era culcat pe orizontală, cu spărtura în sus. Gura vasului II era blocată într-o fisură, care a împiedicat căderea acesteia pe podea; restul vasului a căzut, probabil, prin fisură, excepţie făcând doar un fragment ce făcea parte din corp. Despre căniţă nu se precizează nimic în procesul verbal întocmit de către descoperitor, şi nici nu apare în pozele făcute „in situ”. Descrierea materialului arheologic: „I. Ulcior de mari dimensiuni, confecţionat din pastă semifină, având ca degresant nisip granulat semifin, culoarea recipientului fiind cenuşie deschisă. Forma vasului este de amforă cu pereţi arcuiţi şi fund îngust. Buza vasului este puternic evazată, gâtul este arcuit, iar toarta este lucrată în bandă lată. Ornamentarea a fost realizată prin incizie şi aplicare, prin incizie au fost realizate benzi dispuse vertical pe corpul vasului, benzile fiind umplute cu linii incizate oblic. Partea superioară a buzei este ornamentată cu un şir de impresiuni dispuse paralel. Tot prin incizie a fost ornamentată şi suprafaţa exterioară a torţii, obţinându-se astfel un ornament în reţea, iar prin aplicare au fost obţinute trei brâuri alveolare. Dimensiuni: H: 60 cm; diam.maxim: 46 cm; diam. fund: 16 cm; diam. gurii: 21 cm. II. Vas amforă, confecţionat din pastă semifină de culoare cărămizie. Forma recipientului este de amforă, având fundul drept şi îngust. Corpul este puternic bombat cu pereţii rotunjiţi, având gâtul tronconic, aproape drept, buza fiind puternic evazată. Ornamentarea a fost realizată exclusiv prin tehnica inciziei, pe corp au fost executate benzi dispuse vertical, realizate din linii incizate dispuse paralel. În zona îmbinării gâtului cu corpul vasului au fost incizate benzi dispuse orizontal, paralele, realizate din linii incizate. Marginea buzei este şi ea ornamentată cu impresiuni paralele, pe suprafaţa interioară apărând două benzi obţinute în aceeaşi tehnică. Dimensiuni: H: 57 cm; diam. maxim: 45 cm; diam. fund: 13, 5cm; diam. gurii: 23 cm. III. Fragment de cană, din care se păstrează doar corpul, lipsind partea superioară, la fel ca şi toarta. Forma recipientului este de căniţă cu fund rotunjit, corp globular şi toartă supraînălţată. Cana a fost confecţionată din pastă semifină, folosindu-se ca degresant nisip semifin. Corpul este ornamentat prin incizie cu şiruri de împunsături succesive, dispuse în linii care se unesc în partea inferioară a recipientului, fiind obţinute triunghiuri orientate cu vârful în jos. Zona bazei gâtului a fost ornamentată cu un şir de impresiuni dispuse în bandă. Dimensiuni: H: 10,5 cm; diam. maxim: 17cm; diam. fund: 4 cm; diam. gurii: 7,5 cm. Menţionăm ca la aceasta din urmă piesă îi lipseşte partea superioară respectiv gâtul şi toarta.”

Vasele care fac obiectul acestui studiu se încadrează în categoria descoperirilor inedite, nu atât prin forme sau ornamentare, cât mai ales prin contextul descoperirii. Cercetările efectuate până în prezent au oferit prea puţine date despre depunerile rituale din peşteri în mediul Coţofeni. Până în prezent nu se cunosc analogiile acestui tip de descoperire, cea mai interesantă descoperire speo-arheologică de până acum în cadrul culturii este cea din Peştera lgriţa 10, dar rolul descoperirii este funerar şi nu votiv. Este interesant de amintit faptul că în peşteri apar descoperiri Coţofeni destul de frecvente, practic, în aproape toate peşterile mai uşor accesibile omului din zona Şuncuiuş, există materiale aparţinând acestei culturi. Descoperirile din Peştera Moanei se pot lega în acest context de cele din Peştera lzbândiş. În această peşteră greu accesibilă au fost descoperite fragmentele unei amfore şi alte câteva fragmente ceramice răspândite între bolovanii primei săli. Este greu de precizat care anume a fost ritualul unor astfel de depuneri în peşteri. Dacă analizăm cu atenţie descoperirile din peştera lzbândiş în conexiune cu cele din Peştera Moanei, constatăm că avem de-a face cu depuneri situate în cavităţi greu accesibile (peştera lzbândiş) sau deloc accesibile fără amenajări speciale (Peştera Moanei). Efortul depus de purtătorii culturii Coţofeni în amenajarea unor căi de acces în aceste locuri este un argument în plus în a demonstra faptul că aceste depuneri au un caracter cultic. Ca analogie pentru acest tip de depunere poate fi citată descoperirea unui vas din Peştera Meziad, dar care se datează în bronzul timpuriu, fiind caracteristică pentru olăria grupului cultural Roşia. Pe de altă parte, categoriile de materiale depuse, respectiv, ceramica, aparţin unor specii destinate mai ales păstrării sau depozitării proviziilor. Elementul comun al celor două descoperiri este apariţia amforelor în contextul acestor depuneri. Situaţia fericită este că într-un caz apar şi piese întregi, ceea ce se întâmplă foarte rar. De asemenea, un alt element comun este faptul că ambele descoperiri sunt situate în locuri greu accesibile în condiţii normale. În prezent, vasele descoperite în Peştera Moanei se află expuse la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea.

În Peştera Moanei s-a explorat, dincolo de acea prispă unde au fost aflate artefactele, o galerie superioară de 62 m lungime, ceea ce face ca, în prezent, Peştera Moanei să aibă o lungime totală de 1.232 m.. Peştera Moanei reprezintă cel de al doilea nivel, temporar-activ, al sistemului carstic generat de apele din Valea Macră. Ea este formată dintr-o galerie ce răzbate la suprafaţă prin două intrări, suspendate cu 20 m şi, respectiv, 23 m deasupra albiei Văii Luncilor. După unirea acestora se desfăşoară un cavernament destul de spaţios (120 m X 5 – 10 m X 12 – 15 m), lipsit de formaţiuni stalagmitice, dezvoltat în lungul unei diaclaze foarte evidente. Curând după joncţiunea celor două intrări se găseşte o treaptă pozitivă, formată dintr-o crustă stalagmitică, peste care se revarsă apele, la viituri, din perete în perete. După 120 m de la intrare, galeria lasă impresia că se termină cu un sifon, deasupra căruia se dezvoltă o scurgere parietală. În realitate, ea continuă cu o galerie aproape orizontală, cu desfăşurare meandrată, în tavanul căreia se înscriu numeroase cupole de coroziune, iar în podea se dezvoltă o succesiune de gururi adânci, pline cu apă stagnantă în perioadele de secetă sau traversate de un puternic curs de apă în perioadele de viitură. Amonte de acest tronson, peştera se înalţă până la 10 m şi prezintă câteva plaje de nisip, cascade, lacuri subterane şi un sifon, uşor de depăşit prin intermediul unei galerii superioare. În continuare, se ajunge într-o zonă cu prăbuşiri şi câteva ramificaţii concreţionate, după care urmează o cascadă de 3 m dincolo de care se desfăşoară o galerie ascendentă ce lasă impresia, din nou, că peştera se înfundă cu depozite aluvionare. Sectorul dinspre amonte al peşterii se desfăşoară aproximativ rectiliniu, pe direcţia de la nord-vest spre sud-est, şi prezintă mai multe strâmtori, câteva cascade şi sifoane ce pot fi depăşite prin scurte galerii superioare. La circa 490 m de la intrare se ajunge la prima bifurcaţie mai importantă din tot traseul parcurs până aici: direct înainte se dezvoltă o galerie destul de îngustă, ce se termină după 117 m, cu un spaţiu ceva mai larg ce se închide cu prăbuşiri şi depozite de colmatare, iar pe dreapta se desfăşoară o galerie din ce în ce mai largă, de 141 m lungime, ce pătrunde într-o sală de mari dimensiuni (50 x 20 x 20 m), bogat concreţionată, închisă cu dărâmături şi depozite de colmatare. Peştera Moanei, care face parte dintr-un sistem carstic bine definit, a fost săpată de apele ce se pierd prin Ponorul Văii Macră şi, probabil, de cele captate în subteran prin Ponorul de sub Stanul Ciuţii. Portalul său stă ca un adevărat străjer dintre întuneric şi lumină, o graniţă dintre două tărâmuri cu zei diferiţi, o trecere spre miezul pământului sau către niciunde şi către nicăieri…  (George V. GRIGORE)

Surse: bihorinimagini.ro; padureacraiului.ro; wikipedia.org; speologie.org; master-adventure.ro; travelbihor.ro; salvamontbihor.ro; clubapuseni.ro; Rusu Teodor – „Pe urmele apelor subterane. Carstul din Munţii Pădurea Craiului”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988.