Pesimism? Nu. Realism? Da.

Pentru că avem prea mulţi „prieteni” nu mai avem timp să personalizăm nici urările de sărbători. De multe ori chiar le înlocuim cu emoticoane. Sigur, până la urmă, nu vorbele meşteşugite sau nu sunt importante, ci gândul la un om. Dar mai ştim noi dacă e vorba de un gând la gând sau de o programare inteligentă ce nu mai are nicio legătură cu noi?! Doar întreb, nu ştiu răspunsul. Că de atâta grijă pentru mediu, pentru insecte şi animale, tehnologia ne va trăi viaţa. În curând. Sau deja o face?!

Perspectiva pare aşa de ecologică încât în curând copiii nu vor mai crede că laptele se face la hypermarket, ca acum, ci că este parte din imaginaţia bunicilor, că deh!, vacile poluează, e drept, mai mult ca oile sau caprele! Porcii? Un desen pentru a ilustra litera P din alfabet, nu îndrăznesc să mai zic „abecedar”. Sau vor mai fi fiind în rezervaţii. Pe găini, raţe, gâşte, curcani nu prea mai contăm că păsările sunt hrănite cu antibiotice. Ca şi albinele. Cerealele au nevoie de îngrăşăminte pentru a combate dăunătorii. Poate dăunătorii vor deveni prietenii noştri, insectele, animalele sălbatice… Războaiele nu poluează, nici avioanele cu care zboară individual puternicii lumii! Nu. Normalul pe care-l ştiu generaţiile mai vechi (sau învechite?!) poluează.

Cine ştie?! Ne vom iubi după algoritm, vom da naştere copiilor după statistici globaliste, şcoala nu va mai fi necesară pentru că printr-un cip ne va fi inoculată toată informaţia necesară pentru practicarea unei meserii (dacă va mai fi necesar; probabil nu!), vom alege o imagine şi ne vom transforma după pofta inimii. Nu, aici greşesc precis! Nu, nu vom mai avea „pofta inimii”. Cordul va fi suficient. Va fi mai bine?! Oricum, nimeni nu va mai muri de „inimă rea”, aşa cum, din păcate, se moare acum. Căci de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!

Dumnezeu, dacă aşa ni se va dori, se va pierde în tomuri de dezvoltare personală ce ne învaţă că nu există ieri şi nici mâine, doar azi, că trebuie să scăpăm de dependenţe, de iubiri „bolnăvicioase”, adică de ascendenţi şi de descendenţi, de educatori, de prieteni, că să nu ne „ataşăm” de oameni şi lucruri… Să ne fim propriii stăpâni. Într-o lume dominată de „stăpâni” artificiali. Pentru mine, aceasta reprezintă o imagine apocaliptică. Cred că nu numai pentru mine. Unii vor spune că nu avem cum să ne opunem.

Eu cred că încă mai putem! Să folosim inteligenţa artificială, nu să ne lăsăm folosiţi de ea! Să revitalizăm relaţiile interpersonale directe, să ne eliberăm de tirania bogăţiei fără măsură, de concurenţa malignă, să reînvăţăm omenia, să lăsăm cordul să fie inimă, să reînvăţăm bunul simţ, respectul, cuviinţa, modestia, să fim oameni, moderni, fără îndoială, dar oameni. Să nu ne mai grăbim spre niciunde! Nicăieri nu este destinaţia noastră!

La mulţi ani umani! (Mioara VERGU-IORDACHE)