Periniţa printre girafe

Politica mare poate fi de trei feluri: înţeleaptă, agresivă sau degeaba. În toate cele trei cazuri (da, chiar şi în cel de-al treilea) are nevoie de o largă susţinere din partea naţiunii în numele căreia e făcută, altfel nu e legitimă. Delirul mediatic, declaraţiile şi editorialele linguşitoare, imnurile de slavă, spectacolele pe stadioane, marşurile şi conferinţele cu titluri pompoase nu ajută la nimic dacă nu aduc rezultate vizibile şi perceptibile de la talpa ţării şi până în creştetul ei. Ca orice alt lucru, arta poate fi împrumutată, zălogită, dată cu camătă, dar nu ar trebui niciodată vândută. Ea reflectă, sau ar trebui să o facă, fie şi la modul abstract, starea vremurilor. Am trăit asta şi ne-am lămurit că n-a funcţionat atunci când mizeria nu a mai încăput sub preş. Mai în glumă, mai în serios, mai de frică, mai din lăcomie (că se plătea al naibii de bine) o mulţime de creatori din toate domeniile au scris, cântat, dăltuit în piatră, pictat, scrijelit sau ţesut opere nemuritoare şi realiste, că aşa „se cerea”. Mai târziu, după vânzoleala respectivă despre care tot umblă vorba că ar fi fost un soi de lovitură de palat începută pe aleile dosnice ale unui parc şi finalizată într-o cazarmă din Târgovişte, aceiaşi protagonişti au bocit în cor despre sertarele şi dulapurile pe care se opinteau, cu umărul, să le închidă de atâtea opere refuzate de cenzură. Când, sensibilizat de văicărelile unora dintre foştii bursieri ai fostului regim, cineva le-a tras sertarele de sub birouri a constatat că sunt goale, curate lună, nici măcar o sămânţă de mac rătăcită de la unul dintre insipizii covrigi ai dictaturii despre care ştiam că stau înşiraţi pe coada câinilor, altceva negăsindu-se în comerţul socialist, care, la rândul lui, fiind ca şi inexistent, a fost înlocuit cu altfel de negoţ: cel cu detergenţi pentru spălarea conştiinţelor, creierelor etc. Mai greu a fost cu operele, fiindcă cerneala nu prea mai poate fi ştearsă, întrucât nu se mai găseşte „Pic” (cunoscătorii înţeleg ce vreau să spun). Au început, atunci, şuşotind ruseşte şi au terminat, astăzi, vorbind cu oarece dificultate, limba lui Shakespeare, lăudându-se că dictatura era speriată de operele lor. Aşa de speriată încât le şi publica, expunea, difuza sau premia pe la întâlnirile anuale ale diferitelor uniuni de creaţie.

De la realismul socialist (plăsmuiri artistice cu oţelari şi mineri fruntaşi, cu oameni cărând sacoşe cu brânză sau rostind replici nemuritoare – „Vasile, e apă caldă!”) au trecut cu o stupefiantă uşurinţă la legitimizarea nimicului, inventându-i o bază filosofică (revendicată de la minoici, vedici, akkadieni şi până la actualii strategi ai Uniunii Europene), propunând creaţii la fel de realiste şi de credibile ca ştirea despre un viscol în Abu-Dhabi. La urma urmei, o periniţă printre girafe este un exerciţiu de imagine, un act artistic de largă respiraţie culturală transcontinentală. Dansul cu suliţe în jurul focului poate fi şi aşa ceva, dacă ai imaginaţie. Cei mai mulţi dintre noi nu au însă, îmi permit să cred. Lumea văzută dintr-un fotoliu flancat de doi colţi de fildeş se vede cu totul altfel, vreau să zic realitatea, nu oamenii care o populează – ei nu sunt luaţi în seamă. Sau o fi vreun teren de golf pe acolo, asta da diplomaţie. Printre alte aventuri, va avea loc şi un fecund schimb de opinii în legătură cu Coaliţia de Înaltă Ambiţie pentru Stoparea Poluării cu Plastic, orice o însemna asta. Cuvântul cheie e „ambiţia”, nu încape îndoială; se va discuta despre biodiversitate, schimbarea climei, despre educaţie, rodnicul dialog purtându-se în „english or physics”. N-ar fi rău să le împărtăşim distinşilor interlocutori câte ceva din experienţa noastră: cum am blocat noi construcţia unor autostrăzi din cauza cine ştie cărei lighioane, cum am ajuns o ţară educată, cum am eliminat corupţia şi corupţii, cum înaintăm spre bunăstare în zbor, cum am construit poduri care crapă după o săptămână, cum ne-am pierdut diplomaţii şi diplomaţia, cum nu mai facem nimic fără finanţare externă, cum vom avea bancomate şi sedii de bănci în pustietate şi, apoteotic, cum vom fiscaliza leuşteanul şi magazinele cu vânzare „pe caiet” din mediul rural. Nu ştiu, în final, cui îi va fi atârnată de gât batistuţa şi cine cu cine se va pupa, luându-i apoi locul în horă. Un lucru e sigur: girafele se vor uita de sus, cu botul căscat, printre frunze, la dansul acesta care nu duce nicăieri. (Dragoş CIOCĂZAN)