Pentru unii mumă, pentru alţii glumă

Experienţa ne învaţă că nu e bine să te pui cu anumiţi oameni, nici măcar cu umbra lor. Clădirea unei imagini e treabă serioasă, nu ne jucăm, iar scopul acestei acţiuni este, întotdeauna, unul legat de putere. Nu poţi fi puternic fără o imagine pe măsură. O bulă de marketing se umflă din legende, locuri comune, jumătăţi de adevăr şi clişee, iar rezultatul este un surogat politic perfect, bun de pus pe sticlă seară de seară, spre bucuria unor cetăţeni cu mâinile înţepenite în bolul cu chipsuri. Frânturile tragice de viaţă care alcătuiesc imaginea sclipitoare a unui personaj sunt, din păcate, mult mai reale decât personajul în sine. În ultimele zile, se vorbeşte mult despre nenorocirile care s-au petrecut şi încă se petrec în azilurile de bătrâni, iar prilejul de a extrage mustul politic al poveştii nu putea rămâne neexploatat. Din nefericire, recent, am avut ocazia să bag capul pe uşa unor astfel de instituţii de îngrijire a persoanelor în vârstă. De stat sau private, diferenţa nefiind cine ştie ce. De la zâmbetul fals-amabil al personalului şi până la uşa împinsă pe furiş cu piciorul, ca să nu vezi toaleta spartă, murdară şi fără capac, totul nu este decât o poveste însăilată neconvingător. Neputinţa unor oameni este pentru alţi (oare?) oameni prilej de răzbunare a frustrărilor, a propriei nefericiri reprimate. Când cineva, un om în carne şi oase, ajunge să nu-şi mai poată duce singur la gură cana cu apă sau lingura cu supă, ar trebui să trezească în cei din jurul său compasiune şi dorinţa de a-i sări în ajutor. Ce mecanism lugubru, ce logică malefică te pot determina să batjocoreşti, să umileşti, să loveşti un semen ajuns într-o astfel de condiţie? Cum poţi transforma viaţa cuiva într-un gulag şi apoi să pui liniştit capul pe pernă, seară de seară?

Secvenţe cutremurătoare: oameni murdari, flămânzi, care strigă după ajutor şi nimeni nu-i ascultă. Cum era de aşteptat, acum se caută vinovaţi printre cei care, cum spuneam la început, şi-au clădit imaginea pe ascunderea sub preş a acestor realităţi şi au avut ghinionul de a se afla la butoane taman în aceste zile. Aceiaşi care acum vreo lună discutau, de exemplu, despre scoaterea de la guvernare al celui de-al treilea partid din coaliţie, hotărând brusc că România nu mai e divizibilă cu trei, ci cu doi, fiindcă aşa nu mai dă cu virgulă şi cifrele devin mai rotunjoare. Aceiaşi care îşi pierd timpul cu socoteli electorale, cu împărţeli de hatâruri, cu vorbării păguboase. Despre azilurile groazei nu s-a prea găsit timp decât acum, când dezvăluirile din presă au stârnit furtuna – un bun prilej de  sporire a capitalului politic. Au demisionat unii, alţii, ceva zgomot pe la televiziuni, acuze reciproce, poale şi cenuşă în cap, şi, evident, nelipsita şi inutila forfotă civică însoţită de celebrul simbol mutat de pe portativ direct în mediul virtual, însoţit de sintagma „Toţi ştiau”. Da, ştiau şi ai lor, şi ai voştri când erau la putere, doar că nimeni n-a mişcat un deget: nu era cazul să vă pierdeţi, atunci, vremea cu prostii. Şi n-o să şi-o piardă nimeni nici acum, totul este o glumă cu damf politic. Dacă demisionează ai lor, nu vor mai putea candida, şi atunci au şanse mai mari ai noştri. Pentru unii mumă, doar că muma pare lovită de miopie şi de un uriaş apetit pentru putere. Acesta e raţionamentul, pentru că demisiile, declaraţiile sforăitoare şi toată zarva asta demagogică nu au alt scop. Cine nu are bătrâni să-i cumpere, se spune. Astăzi, dacă bătrânii din aziluri nu mai sunt în stare să voteze, nu pot lipi afişe şi nu pot vorbi la televizor despre viaţa minunată pe care o trăiesc, ba pe deasupra mai sunt şi bolnavi, şi cer întruna medicamente scumpe din import, ce să mai facem cu ei? Îi lăsăm pe mâna „personalului calificat” care va avea grijă de ei la „cele mai înalte standarde” globaliste. Şi acest scandal se va stinge. Peste alţi douăzeci de ani, într-un alt context politic, subiectul va fi reluat cu aceeaşi patimă, iar azilurile şi comportamentul personalului vor fi, probabil, neschimbate. Poate că unii dintre „seniorii” de atunci vor fi unii dintre mai tinerii de astăzi, care, atunci, puşi în aceeaşi situaţie ca bunicii lor acum, vor înţelege cât de nesărată a fost gluma lor şi cât de goală poate fi uneori retorica bazată pe „mie nu mi se poate întâmpla asta”. (Dragoş CIOCĂZAN)