PELERINI PE MUNTELE ATHOS (II)

Din punct de vedere religios, centrul oricărei mănăstiri sau al oricărui schit îl constituie, desigur, biserica. În interior, bisericile athonite se disting, atât prin podoabele lor, prin alămurile şi argintăriile candelabrelor sau altor obiecte de cult, cât şi, mai ales, prin unele icoane făcătoare de minuni sau de mare vechime şi valoare artistică şi prin moaştele unor sfinţi, despre care părintele Andrei ne oferea amănunte.

Arhitectural, multe dintre ele se deosebesc şi prin faptul că includ în una şi aceeaşi clădire două sau chiar mai multe paraclise. Spiritual, ele sunt cele care, prin slujbele ţinute, cu repetiţiile şi incantaţiile specifice ortodoxiei, înfrumuseţate şi de corurile călugărilor, oferă cele mai propice prilejuri ale înălţării sufleteşti spre Divinitate. În genere, regulile vieţuirii în mănăstiri îi conduc pe cei ce se nevoiesc în ele spre o conduită morală, iar pe cei puţini, cred că pe cei mai elevaţi cultural sau, poate, pe cei aleşi, şi spre revelaţii şi către o vedere şi cunoaştere nu numai prin simţuri, ci şi prin duh.

Armonia interioară, sufletească din viaţa călugărilor athoniţi se răsfrânge şi în exterior, în ordinea, curăţenia, îngrijirea şi frumuseţea din incinta mănăstirilor şi din grădinile din preajmă, unele, mai mici, pline de flori, altele, mai întinse, cu şiruri drepte de legume, sau de măslini, sau de viţă de vie înălţată pe stâlpi de lemn ori beton. În unele locuri se avântă spre cer şi chiparoşi zvelţi şi semeţi, precum brazii înalţi şi plopii, fără a fi câtuşi de puţin contorsionaţi ca în picturile lui Van Gogh. Există şi chiparoşi mai puţin înalţi, cu o coroană bogată şi triunghiulară, precum cel al Sfântului Athanasie, cu o vechime, zice-se, de peste 1000 de ani, care veghează în faţa bisericii din mijlocul Marii Lavre, pe care am vizitat-o în prima zi de pelerinaj.

Aceeaşi grijă pentru amenajarea spaţiului domneşte şi în cadrul schiturilor, chiliilor şi chiar al peşterilor, unde s-au nevoit cândva nume care au devenit sfinte.

În capitala Kareya, unde am fost de două ori, am întâlnit ceva mai multe clădiri decât la o mănăstire, dar nu mai impozante. Există hotelul la care ne-am cazat la prima sosire în oraş şi restaurantul aceluiaşi hotel, adică o sală cu câteva mese, mărginite de o vitrină cu două-trei feluri de mâncare, din care am avut de ales, şi nişte etajere cu sticle de alcool, de la autohtonul uzo la câteva sorturi de bere şi vin. Aici am avut ocazia să mai stăm de vorbă la un pahar, spre deosebire de cina şi de micul dejun de la schituri, care se desfăşoară în tăcere. La cea de-a doua sosire la Kareya, am constatat că mai există un restaurant, la fel de modest, unde am luat masa. Cele mai importante edificii sunt, însă, biserica Protaton şi clădirea Parlamentului, adică sediul unde se întâlnesc stareţii mănăstirilor pentru a hotărî cele necesare administrării acestora. În rest, câteva mici clădiri şi mici magazine, dintre care unul alimentar şi altul, desigur, religios.

În ce priveşte magazinele cu icoane, cărţi religioase, sticluţe cu mir şi alte suveniruri, acestea există şi în cadrul mănăstirilor şi schiturilor, fiecare dispunând de un asemenea magazin. Ele au constituit şi unul dintre punctele noastre de atracţie. Astfel, după ce intram în biserica unei mănăstiri sau a unui schit şi aflam de la părintele Andrei cele necesare despre istoricul aşezământului, despre icoanele făcătoare de minuni sau /şi despre sfintele moaşte, la care ne închinam, la plecare vizitam şi magazinul respectiv pentru eventuale cumpărături. Fiecare ne-am procurat cel puţin o carte cu Muntele Athos, iar Florentin, care întârzia mereu în căutare de alte scrieri, trei cărţi diferite despre Sfântul Munte, cu intenţia unui serial în revista pe care o conduce şi, probabil, a unei noi cărţi.

De discutat între noi şi de schimbat idei mai profunde, teologico-filosofice, nu prea am avut timp, deşi aş fi dorit, ca filosof, să împărtăşesc cu Doru Damian mai multe idei despre raporturile dintre filosofie şi teologie şi despre semnificaţia Unului Divin în trei ipostasuri. Frânturi de conversaţie am avut mai mult în maşina cu care ne deplasam de la o mănăstire la alta, unde, pentru a ne mai destinde de încordarea drumului, ne-am îngăduit şi unele remarci aluzive. Maeştri în a tachina au fost Liviu, foarte subtil şi aplicat la o situaţie sau alta, şi Florentin, care, imaginativ, vedea chiar şi sirene ieşind din mare, sau un cap de vulpe, deşi pe lângă mănăstiri, în afară de nelipsitele pisici, adversare ale celor patrusprezece specii de reptile din teritoriu, nu cresc găini sau alte orătănii. Se înţelege că nici ceilalţi nu rămâneau mai prejos, Doru, cel puţin, întorcând pe dos orice cuvânt piezis şi conferindu-i, prieteneşte, alt înţeles. Totuşi, în seara de la Kareya, la o bere de după cină, într-unul din apartamentele hotelului, am convenit, bunăoară, că, în textul rugăciunii „Tatăl nostru”, sintagma „cel rău” este mai cuprinzătoare decât expresia „cel viclean”, sau că slujbele ortodoxe, deşi durează prea mult, au totuşi darul, prin repetiţii şi pasajele incantatorii, ca şi prin intervenţia corului, să inducă o anumită stare de spirit favorabilă desprinderii de cotidian şi înălţării spre Divinitate.

Cu călugării de la cele două schituri şi cele două chilii româneşti am vorbit şi mai puţin. Aceştia au programul lor prestabilit şi nu prea au timp de vizitatori, dar, acolo unde am făcut popas, ne-au acordat toată atenţia pentru cazare şi cină. Ne-am făcut chiar şi unele cunoştinţe. La Prodromu, gazda primei nopţi mănăstireşti, micul nostru grup a avut prilejul şi privilegiul să-l cunoască, a doua zi, pe Părintele Ieromonah Matei Andriucă. Pictor religios, Ieromonahul Matei fusese cunoscut din misia sa la „Muzeul Satului” din Bucureşti în căutarea unui restaurator de icoane de către poeta Iuliana Paloda Popescu, de la secţia de restaurări a muzeului, nimeni altcineva decât soţia scriitorului Florentin Popescu. Aşa se face că, la mesajul pe care i l-a transmis Florentin, Părintele Matei ne-a primit ca pe nişte cunoştinţe, fie şi indirecte, atât într-un mic paraclis împodobit de el cu picturi murale în stil bizantin, la care pictorul nostru Liviu, iar apoi, şi noi am remarcat blândeţea din ochii sfinţilor, cât şi în vechiul şi în noul său atelier de pictură, unde, cu talentul său, pictează icoane şi pentru alte biserici athonite.

O altă întâlnire deosebit de prietenoasă am avut-o la Chilia Sfântul Ipatie, unde, încă de la sosire, părintele profesor Theodor Damian a fost recunoscut de un tânăr călugăr care ne-a întâmpinat, spunându-i că l-a audiat la o conferinţă, pe când era elev la Seminarul teologic de la Mănăstirea Neamţ. După cum am aflat de la stareţul Ignaţie, în chilia păstorită de el locuiesc zece călugări şi, temporar, cinci lucrători angajaţi pentru renovarea unei construcţii. Stareţul ne-a primit pe terasa reşedinţei propriu-zise, unde am fost trataţi cu uzo făcut din mai multe feluri de fructe, cu apă rece şi bucăţi proaspete de rahat. S-a arătat îngrijorat de soarta ortodoxiei pe Muntele Athos, în condiţiile intruziunii tot mai ofensive a laicităţii şi în care statul grec deja doreşte o cotă parte din veniturile obţinute din pelerinajele închinătorilor la Sfântul Munte.

Gândind la temerile stareţului, am privit peste balustrada terasei la grădina nu prea întinsă, dar cu straturile de felurite legume atât de frumos rânduite şi îngrijite. Oare cât vor mai dura liniştea şi viaţa paşnică a celor care vieţuiesc aici în armonie cu natura şi cu Divinitatea? Deocamdată, Sfântul Munte, cu lungimea sa de vreo 60 de km. şi o lăţime de trei ori mai mică, un ţinut locuit de aproximativ o mie opt sute de călugări şi peste o mie de muncitori angajaţi, este guvernat de stareţii celor douăzeci de mănăstiri, care se întrunesc bisăptămânal la Kareya.

Ortodoxia de pe Athos a rezistat peste o mie de ani, făcând faţă, după căderea Bizanţului, şi Imperiului Otoman, căruia, totuşi, a trebuit să îi plătească tribut.

După cele patru zile şi patru nopţi trăite în şi printre mănăstirile Sfântului Munte, ne-am încheiat pelerinajul îmbogăţiţi nu numai cu imagini de neuitat ale unui loc tainic, ci şi cu reflecţii asupra unui alt fel de a trăi, în acord cu natura şi cu Divinitatea şi care năzuieşte la mai multă linişte, pace şi smerenie într-o lume atât de tensionată şi de bulversată valoric.

Personal, m-am despărţit de centrul ortodoxiei bimilenare care este Muntele Athos cu speranţa că povestea sa adevărată va mai continua încă mult timp, pentru că face parte dintre valorile pe care cugetul şi sentimentul uman al Divinităţii le consideră veşnice. (Ioan N. ROŞCA)