PELERINI PE MUNTELE ATHOS (I)

Miercuri 4 octombrie 2023, o echipă formată dinpărintele profesor Theodor Damian – poet şi publicist, fiul său Andrei Damian – regizor de film, Liviu Şoptelea – pictor, Florentin Popescu – scriitor, precum şi subsemnatul a plecat spre Sfântul Munte, pe care nu-l mai văzuse până atunci niciunul dintre cei cinci pelerini.

Ultimii trei am plecat cu avionul de la Bucureşti la Salonic (cu întârziere de o oră!), unde ne-am întâlnim cu Doru şi Andrei, apoi şi cu patronul firmei de pelerinaj, care ne-a dus cu maşina la Uranopolis, staţiune peninsulară, aflată la intrarea în muntele Athos, nu înainte însă de a vizita biserica „Sfântul Dumitru”, cu moaştele Izvoditorului de mir, fondator spiritual şi patron al oraşului Salonic.

În drumul ei şerpuit, deluros şi muntos, şoseaua s-a întâlnit, nu o dată, cu marea, ducându-mă cu gândul la alternanţa deal-vale, prin care Lucian Blaga caracteriza spaţiul cultural românesc, numit de el şi „spaţiu mioritic”. După o noapte la un hotel din Uranopolis, a doua zi, joi, am plecat cu un feribot până în portul Dafni, unde am primit paşaportul valabil pentru perioada pelerinajului şi, astfel, am putut începe deplasarea pe Sfântul Munte.

De fapt, cei cinci, împreună cu ghidul, părintele Andrei, care a fost şi şofer, deci cei şase am mers, cu o maşină de cinci persoane, de la o mănăstire la alta. În cele patru zile petrecute pe Munte, am străbătut peninsula în lung şi-n lat şi am vizitat douăsprezece din cele douăzeci de mănăstiri care îşi împart teritoriul Sf. Munte, patru schituri, trei chilii, peştera şi izvorul Sf. Athanasie, precum şi orăşelul Kareya – capitala muntelui Athos, cu schitul Sfântului Andrei şi biserica Protaton. În ierarhia lăcaşurilor bisericeşti de la Sfântul Munte, o chilie nu înseamnă o odăiţă, pentru un singur călugăr, ci este un aşezământ cu un rang mai mic decât schitul, dar care poate fi deservit de mai mulţi călugări şi beneficiază de un anumit teren şi mai multe clădiri.

Cum cele mai multe mănăstiri mărginesc peninsula Agion Oros (cum mai este numit teritoriul Muntelui Athos), fiind situate pe ţărmurile deluroase şi muntoase ale Mării Egee, drumurile noastre au alternat între coasta peninsulară vestică şi cea estică.

Pe direcţia dinspre nord spre sud, dintre lăcaşurile de cult de pe coasta de Vest am vizitat mănăstirile: Dohiar, Xenophont, Pantelimon, Simonopetra, Sf. Pavel, iar de pe coasta estică: Vatoped („a copilului din tufiş”; de la vatos= tufiş), Pantocrator, Stavronichita (cu înaltul ei turn, ca o piesă de şah), Iviron şi Marea Lavră, cu schitul românesc Prodromu (unde am dormit prima noapte).

Între cele două ţărmuri, către mijlocul muntelui, am fost la mănăstirile Cutlumuş şi Filoteu, situate mai la sud de capitala Kareya (unde am dormit a doua noapte), precum şi la schitul românesc Sf. Dimitrie-Lacu (unde am poposit pentru a treia noapte). La Kareya am revenit şi a patra zi, duminica, pentru o masă de prânz, dar, de data aceasta, am înnoptat la chilia Sf. Nicolae, deservită, de asemenea, de călugări români.

Deplasarea, fie şi cu maşina, n-a fost atât de uşoară, pentru că Muntele Athos, în afara masivului cu acelaşi nume, din capătul de sud al peninsulei, cu o înălţime de peste 2.000 de metri, este format dintr-o mulţime de vârfuri mai joase, pe care le ocoleşti trecând dintr-o serpentină în alta, iar pentru a ajunge la mănăstirile de pe ţărmul mării Egee, pe care coboară formaţiunile muntoase, trebuie să parcurgi unele serpentine care sunt străjuite numai pe de o parte de munte, pe când, pe de altă parte, se ondulează pe marginile abrupte, situate la zeci de metri deasupra apelor mării. În plus, numai unele porţiuni de drum sunt betonate, cea mai mare parte fiind tasată numai de roţile maşinilor. Am trecut cu bine peste emoţiile drumurilor dantelate datorită părintelui Andrei, care a ştiut să adecveze viteza şi, când era cazul, să conducă încet, cu o mână pe volan şi cu alta pe maneta de frână. De hurducături cel mai nemulţumit a fost se pare nu tânărul Andrei, regizorul, care s-a sacrificat să meargă pe bancheta din spatele scaunelor, printre rucsacuri, ci Florentin, care tot întreba cât mai durează o deplasare sau alta.

Nici nopţile petrecute la schituri nu au fost dintre cele mai confortabile pentru că niciuna dintre clădirile mănăstireşti nu are destinaţie de hotel. La Schitul Prodromu (Înainte Mergătorul), înălţat pe coasta de sud-est, în aria Marii Lavre, am dormit într-un salon spaţios şi foarte lung, situat la etaj, pe saltele aşezate direct pe planşeu, pe când toaleta se afla la parter, iar la schitul Sf. Dimitrie – Lacu, dinspre mijlocul muntelui, într-un salon mai mic, cu paturi suprapuse. De acelaşi regim de cazare am beneficiat, în parte, şi la chilia Sf. Nicolae, unde, ce-i drept, ne-au fost rezervate şi două camere single micuţe, dar confortabile, care, cum se zice, au confirmat regula, după care, pelerinii sau muncitorii care lucrează pentru mănăstiri înnoptează în dormitoare comune, la fel de simple şi sărăcăcioase ca şi cămăruţele înguste, cu un pat din fier, ale călugărilor.

Într-adevăr, exceptând noaptea a doua, petrecută la noul şi singurul hotel din capitala Kareya, la schituri nu prea am dormit, nu numai date fiind condiţiile mai puţin confortabile, ci şi pentru că în două nopţi am fost prezenţi, alături de călugări, la slujbele din biserica de la Prodromu şi, respectiv, de la Sf. Nicolae, care încep la 3:30 dimineaţa şi se termină la 7:30, după care călugării urmează masa de dimineaţă şi un scurt program de odihnă. La ultima slujbă, de la Chilia Sf. Nicolae, am ţinut să fim prezenţi nu numai pentru a cunoaşte mai bine viaţa călugărilor, ci şi pentru că slujba a fost oficiată de colegul nostru de pelerinaj, părintele profesor Theodor Damian. Între cele două nopţi cu participarea la slujbe, nici în noaptea cu paturi suprapuse de la Schitul Sfântul Dimitrie – Lacu, deşi n-am mai participat la rugăciunile din miez de noapte şi la utrenie, n-am prins mai multe ore de somn, fiind trezit, tot pe la ora 3:00, din patul meu de deasupra, de colegul meu din patul de dedesubt, Florentin, care n-avea somn şi mi-a spus că afară e cald şi noapte înstelată, aşa că am admirat împreună carul mare şi am conversat sub bolta înstelată, într-un loc atât de liniştit de pe minunata noastră planetă, pe care se petrec atât de multe conflicte. Ne odihniserăm însă în cea de a doua noapte, în hotelul de la Kareya, şi, oricum, venisem pe Munte nu pentru odihnă, ci pentru mănăstiri.

Privite din exterior, clădirile mănăstirilor sunt asemănătoare unor cetăţi, unele chiar cu ziduri de apărare, pentru că, pe parcursul mileniului de când datează, au şi fost nevoite să se apere de piraţi sau de alţi invadatori. Fiecare dintre ele încorporează mai multe clădiri masive şi trainice, pentru că au fost ctitorite cu sprijinul financiar al împăraţilor bizantini sau al altor conducători de popoare. În funcţie de întemeietori, dintre cele douăzeci de mănăstiri, şaptesprezece sunt greceşti, una este sârbească, una – bulgărească şi una rusească. Niciuna nu este românească, pentru că, deşi, în timp, unele au fost refăcute, sau reparate, sau dăruite şi de către unii domnitori români, precum Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Constantin Brâncoveanu şi alţii, totuşi aceştia nu s-au aflat printre fondatori. Mai bine de o treime dintre mănăstiri au fost înfiinţate în veacul al X-lea cu sprijinul împăraţilor bizantini. Astfel, cea mai veche, Marea Lavră, a început să fie construită în anul 963 de către un monah învăţat, Athanasie, cu suportul financiar al împăratului Nichifor.

Toate mănăstirile ne-au impresionat prin soliditate şi monumentalitate, dar, cel puţin două dintre cele de pe promontoriul vestic nu pot să nu ne persiste în memorie. Una, dispusă pe un spaţiu amplu, aproape de mare, cu acces la debarcader şi construită în stil „balşoi”, cum repeta Liviu, inclusiv cu o clădire multietajată şi zidurile de un albastru ceresc, este, cumcred că aţi ghicit, mănăstirea rusească Sf. Pantelimon, care este şi cea mai nouă (1765). Alta este Mănăstirea Simonopetra, spectaculoasă nu numai prin cele şapte etaje, ci şi prin faptul că se ridică deasupra mării direct din stânca abruptă, asemenea unei meteore. Memorabile sunt şi mănăstirile din partea estică, dintre acestea Marea Lavră, din sud-est, care se distinge nu numai prin amploare, zidurile ei crenelate şi dreptunghiulare adăpostind un cvartal de clădiri cu mai multe etaje, ci şi prin situarea ei între apele mării la sud-est şi Vârful Athos la nord-est, cel mai înalt pisc, de 2.033 de m.

Schiturile, ca şi chiliile, cuprind clădiri mai puţine şi mai mici, dar nu mai puţin admirabile. Dintre cele două schituri româneşti, Prodromu, vizitat în prima zi, aflat pe teritoriul Marii Lavre, spre sud, în apropiere de mare, beneficiază de un teren plat, cu suficient loc între portalul de la intrare şi biserică sau între aceasta şi clădirile adiacente, spaţiile libere fiind decorate cu covoare din piatră sau flori. Schitul Sfântul Dimitrie – Lacu, unde am poposit în penultima seară, situat spre mijlocul peninsulei Athos, în partea de nord a Mănăstirii Sfântul Pavel, într-o vale adâncă, are incinta dintre clădiri lipsită de ornamente din piatră sau de aranjamente florale, dar la fel de curată şi îngrijită. Pe lângă cele două schituri, şi chiliile Sf. Ipatie şi Sf. Nicolae sunt, de asemenea, româneşti, la ambele fiind angajaţi şi lucrători pentru renovarea unor construcţii.

Absolut spectaculoasă, prin poziţionare, a fost Peştera Sfântului Athanasie, ctitorul Marii Lavre, o încăpere săpată în munte şi suspendată deasupra mării pe o coastă stâncoasă, pe care am coborât zeci de trepte, ţinându-ne cu mâna de o frânghie metalică, fixată pe stâncă, trepte care, pe drumul invers, de la urcare, păreau nenumărate. (Va urma) (Ioan N. ROŞCA)