Patul lui Procust, cel de toate zilele
Data:
14 februarie 2019
Ne lăsăm ademeniţi, ispitiţi de culcuşul cald, înşelător şi perfid. O facem aproape zilnic, confirmând un sindrom deja celebru, care începe încet, încet să ne definească, să ne cuprindă să ne paralizeze voinţa, crezul, dorinţele, aspiraţiile. Intrăm, ca oaspeţi, în cămăruţa fals-primitoare, plăsmuită de odiosul tâlhar din Atica, acceptăm să fim jefuiţi, batjocoriţi şi remodelaţi în matricea patului său, fără a schiţa măcar un gest de împotrivire.
Îngăduim ca forţa sa supraomenească să ne copleşească, consimţind să fim striviţi, turtiţi, lungiţi sau micşoraţi după bunul său plac, abandonându-ne senini unei autoflagelări pe care o simţim, uneori, eliberatoare, ca o cursă fără noimă către o posibilă, dar improbabilă mântuire.
Ce ne face să apucăm această cale plină de răscruci mincinoase, să înaintăm în labirintul lugubru care se deschide iluzoriu în faţa ochilor noştri fascinaţi de puterea Răului? Ce ne determină să abjurăm, renunţând solemn la tot ceea ce ne ţine împreună ca naţiune, ca întreg cultural, ca sumă a unor valori perene comune? Cosmopolitismul, stările conjuncturale, vocaţia de a deveni, în anumite etape istorice, imitativi, monotoni şi exagerat de autocritici, lepădându-ne de tot ceea ce ne defineşte, pot fi explicaţii, dar nu argumente. Propagarea amplificată a stărilor conflictuale, diseminarea accelerată a urii, absenţa dialogului, a comunicării, vor transforma patul faimosului personaj mitologic într-o năsălie pe care vor amorţi pentru totdeauna libertatea, credinţa, spiritul naţional, vocaţia unităţii, speranţa, dragostea, omenia, încrederea. Procust se va bucura copios, privind amuzat cu ochi de păianjen înfometat, cum ne aşezăm cu toţii, cuminţi, în patul său. Cred că nu e totul pierdut. Acolo, la izvoare, trebuie sa ne regăsim. Cu toţii. Pornesc, acum, în căutarea lui Tezeu. (Dragoş CIOCĂZAN)
Numărul 808
