Pas de deux

Vasile e balerin. Unul foarte descurcăreţ. Cel mai mult îi place să fie scăldat în lumina reflectoarelor, de orice culoare ar fi aceasta. Numai că asta e o meserie greu de dus când treci de o anumită vârstă. Se mai lasă un muşchi, mai cedează o gleznă, talia se îngroaşă, pierzi ritmul. La început, omul nostru a crezut că vinovate sunt oglinzile din sala de repetiţii: când se privea în ele, vedea un străin. Ceea ce nu l-a împiedicat să se autoanalizeze cu luciditate şi simţ critic şi să facă, mai apoi, diferenţa dintre reflexie şi reflecţie. Se pare că a avut câştig de cauză cea de-a doua şi atunci şi-a amintit brusc că „ura, drăguţa mea, el are şi-o nevastă”, vorba cântecului. Şi că nevasta are un unchi, cam netot, dar deţinătorul unei funcţii de mare răspundere într-un minister de ramură. Alta decât cea pe care era obişnuit să se caţere şi să se simtă în largul lui. Şi că din orice ramură se nasc încrengături, una dintre acestea fiind o agenţie naţională cu anvergură europeană. Iarăşi, un lucru bun, fiindcă el este obişnuit cu turneele peste hotare. Ca balerin, desigur, dar ar putea să participe la delegaţii şi într-un alt domeniu, ce mare lucru, mai ales dacă ai în spate o persoană binevoitoare care îţi ţine spatele. La urma urmei, nu trebuie decât să dea un telefon. Zis şi făcut. Şi i-a ieşit. S-a înscris la concurs, a trecut examenul (despre asta într-o viitoare scriere cu tentă SF, ar fi prea complicat să amestecăm lucrurile acum) şi a fost numit expert într-un departament specializat în analize fizico-chimice. În primele zile i-a fost teamă. Nu cumva e prea mare pălăria? O să facă faţă? Nu va fi certat de şefi pentru că, de fapt, nu ştie să facă nimic? N-a durat mult. În mai puţin de o săptămână a aflat că dintre cei treizeci de colegi ai săi de la noul loc de muncă doar trei aveau studii de specialitate şi o oarecare experienţă, cât să nu încurce o eprubetă cu un borcan de gem. Situaţia se prezenta cam aşa: şeful departamentului era un fost alpinist, şeful-şefului fusese cârciumar. Despre adjuncţii acestora (fiindcă, evident, existau şi o mulţime de adjuncţi) nu am date, nu vreau să speculez, pot doar să-mi închipui. Printre cei treizeci de angajaţi se numărau patru jurişti, un pictor-scenograf (nepotul şefului-şefului), un fost acrobat de la circ, doi actori fără contract, un sunetist de la nişte studiouri care tocmai dăduseră faliment, opt absolvenţi de litere, un fost profesor de filozofie şi doi foşti profesori de sport, patru contabili. Trei angajaţi lucrau de acasă (era sigur că nu va afla niciodată ce şi de ce). Dintre cei trei specialişti, doi erau în concediu de maternitate. „Deci toată treaba o face un singur om, săracul de el!” şi-a spus plin de compasiune. Parcă nu se mai simţea atât de singur. Înţelegând cum stau lucrurile, în cap i-a încolţit o idee năstruşnică, dar realistă: ce-o să facă el toată ziua? Sunt, totuşi, opt ore. Hai, cu vinerea s-a scos, că e zi scurtă, dar celelalte patru? Va fi nevoit să înveţe cum se foloseşte microscopul acela, sau cum i-o zice, pe care i l-au pus pe birou încă din prima zi de lucru, după felicitările de rigoare şi masa de bun-venit. Şi după ce a fost întrebat de aproape toată lumea, cu un aer fals-indiferent, „din partea cui…”

Oricât de fantezist ar părea tot ceea ce aţi citit până acum, să ştiţi că are un sâmbure de adevăr. Cam aşa funcţionează lucrurile în multe instituţii de stat. Specializarea sau competenţa nu sunt criterii de luat în seamă, tot ce contează este „din partea cui”. Şi, din păcate, pe umerii puţinilor specialişti adevăraţi apasă povara responsabilităţii, a profesionalismului. Şi tot ei sunt puşi să semneze documente întocmite, de obicei aiurea, de alţii. Precum eroul poveştii noastre, ne-am cam plictisit de baletul ăsta ai cărui solişti suntem pe o scenă fără decor. Vrem ca instituţiile statului să ne fie alături cu seriozitate, nu neapărat pentru că le finanţăm din banii noştri, ci pentru că aşa este normal. Relaţia cetăţean-stat nu poate rămâne veşnic un „one-man show”. Trebuie să punem la cale un pas de deux, însă pentru asta e nevoie de doi parteneri care să se înţeleagă, respecte, ajute, clădind o relaţie bazată pe avantaj reciproc. Baletul e o artă de echipă, grea, nu un joc fără noimă şi cu sudoarea curgând doar pe una dintre frunţi. (Dragoş CIOCĂZAN)