Paradigma ambalajului

Credeam că, după ce le-am trăit pe pielea noastră, am scăpat de dictaturi. Folosesc pluralul fiindcă există părerea larg răspândită că ar fi vorba despre mai multe, nu numai despre cea eliminată cu chiu cu vai în decembrie1989 şi neelucidată întru totul nici astăzi. Adepţii dictaturii multiforme îşi argumentează discursul cu mai multe exemple rupte din viaţă. Să analizăm două dintre acestea. „Doar câţiva dintre noi suntem ceea ce părem a fi”, spunea Agatha Christie. Şi nu cred că o poate contrazice cineva. Dintotdeauna, dar mai mult ca niciodată în zilele noastre, a contat felul în care ne ascundem personalitatea prin gesturi, îmbrăcăminte, atitudini atent studiate, în care ne alegem subiectele şi cuvintele în funcţie de interlocutor, reacţia la stimulii sociali, abilitatea de a ocoli adevărul sau de a ne face că nu observăm minciuna, falsul. Trăim în plină dictatură a ambalajului. Societatea a ajuns un raft de supermarket populat cu exponate umane ascunse în cutii sau, în funcţie de precaritatea spiritului, în blistere foarte subţiri, precum pilulele de suplimente alimentare. De unde teama de spontaneitate, de a fi firesc, de a te arăta aşa cum eşti? Unul dintre motive ar putea fi anxietatea, străduinţa de a ţine pasul, de a te adapta la schimbările rapide. Până de curând, şi poate într-o oarecare măsură şi astăzi, haina îl făcea şi încă îl face pe om, doar că acum ambalajul din cârpă a pătruns şi mai adânc, a trecut de piele şi a ajuns în interior, învăluind conştiinţa, simţirile, curajul. E musai să faci sau să spui anumite lucruri, altfel nu eşti viu pe de-a-ntregul, iar acesta este un comportament învăţat, o nouă cultură a supravieţuirii într-o lume care, clamând civismul, cultivă înstrăinarea de propriul eu şi de ceilalţi indivizi. Studiile de psihologie a maselor arată foarte clar o nouă tendinţă, extrem de periculoasă: când răspund la întrebări, participanţii la sondaje se tem, în număr din ce în ce mai mare, să spună ce gândesc cu adevărat. Când sunt chestionaţi dacă vor vota cu X, ei vor spune „DA”, însă vor vota cu Y sau Z, ceea ce constituie un simptom al stării de teamă, cu atât mai ciudat cu cât nu are niciun substrat real. Din nou, dictatura ambalajului. Nu putem încă vorbi despre o formă de alienare, dar ne îndreptăm spre asta.

Al doilea exemplu este ceva mai mundan, mai departe de fineţurile analitice ale unui studiu sociologic, şi se referă la ambalajul propriu-zis şi la banalul său scop, acela de „căuş” atrăgător în care zăboveşte vremelnic un articol, indiferent de ce natură ar fi acesta. Este ştiut faptul că marfa, fie ea rea sau bună, îşi datorează succesul pe piaţă, de cele mai multe ori, cutiei care o conţine. Funda roşie şi sclipiciul nu înseamnă, luate laolaltă, numai marketing, ci o întreagă poveste creată anume pentru a genera dacă nu dependenţă, măcar o irezistibilă curiozitate. Odată înfulecat, băut, îmbrăcat, încălţat sau băgat în priză produsul, ambalajul devine brusc caduc, stingher, ba chiar enervant pentru că ocupă spaţiu degeaba. Şi-a făcut datoria, uneori ingrată, de a vârî pe gâtul consumatorului ceva de care poate acesta nu avea nevoie. De aici, de fapt, pornim la drum cu un alt exemplu al dictaturii ambalajului. De când politicienii, simţind că le fuge planeta de sub picioare, au început să fie preocupaţi de sănătatea mediului în care trăim, s-a iscat o adevărată furtună în toate statele europene. La noi, deşi nimeni nu s-ar fi aşteptat, asistăm la un iureş neîntrerupt, o învălmăşeală de oameni, saci şi paporniţe gemând de sticle şi ambalaje din plastic sau metal, stând cu orele la coadă în faţa automatelor, înghesuindu-se la intrarea în magazine, blocând accesul, luându-se la harţă ca pe vremuri („Dumneata nu erai aici, te-ai băgat în faţă!”). O palingenezie a simţului civic? Goana după câştig? Dorinţa de avea o ţară şi o lume mai curate? Mai degrabă, iertat să-mi fie, o altă latură a dictaturii ambalajului. Ambele exemple, deşi aproape divergente, sunt simptome şi nu atitudini. Totuşi, şi unul şi celălalt, alături de alte câteva, care nu şi-au găsit locul printre aceste rânduri, sunt emblematice pentru personalitatea umană şi ar trebui să le dea de gândit celor care nu îşi doresc, cu nici un chip, să devină ei înşişi ambalaje. (Dragoş CIOCĂZAN)