Parabole

Nu există creştin care să nu ştie de patimile lui Hristos! Şi nu există credincios să nu ştie că, înainte de Înviere, Mântuitorul a suportat trădare, umilinţă, durere, suferinţă, moarte. Fiecare dintre noi, în viaţă, avem un moment al Învierii, pentru că suntem fii ai lui Dumnezeu. De cele mai multe ori ignorăm momentul, pentru că noi nu ştim ce să facem cu forţa uriaşă pe care o avem, ba, mai rău, o batjocorim prin răutate, calicie, ură, lene, indiferenţă faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi. Şi-n faţa judecăţii proprii sau a celorlalţi ne lepădăm de răspundere, ne spălăm pe mâini ca Pilat din Pont.

Nu există zi din an fără o învăţătură, o pildă, din care ar trebui să învăţăm, credincioşi sau laici, cu toţii oameni. Cu atât mai mult în această săptămână, Săptămâna Patimilor sau Săptămâna cea Mare.
Şi pentru că astăzi este marţi, Marţea cea Mare, să ne amintim de parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) şi de parabola talanţilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27). Despre virtute şi despre milostenie.
„…Pe cinci dintre ele le numeşte înţelepte, căci împreună cu fecioria au avut şi multul şi îmbelşugatul untdelemn al milosteniei. Pe celelalte cinci le numeşte nebune, căci deşi ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi măsură şi milostenia. Deci sunt numite nebune, pentru că au săvârşit cea mai mare virtute, dar nu s-au îngrijit de cea mai mică, aşa că în nimic nu se deosebesc de desfrânate. Desfrânatele sunt biruite de trup, iar ele au fost biruite de bani. Pe când se scurgea noaptea acestei vieţi, au adormit toate fecioarele, adică au murit. (…) Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopţii; cele care aveau untdelemn din belşug au intrat cu mirele la deschiderea uşilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau untdelemn din belşug, îl căutau după ce s-au sculat din somn. (…) Fecioarele nebune se apropie fără lumină şi bătând în uşă strigă aşa: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!”. Iar Însuşi Domnul le dă acea hotărâre înfricoşătoare, zicându-le: „Duceţi-vă, nu vă cunosc pe voi! Căci cum veţi putea vedea pe Mire, dacă nu aveţi ca zestre milostenia”. (…) Acelaşi lucru îl arăta Iisus şi în parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr.” Aceste pilde ne îndeamnă să veghem necontenit şi să fim gata să săvârşim fapte bune, dar mai cu seamă milostenie, pentru că „neştiută este ziua şi ceasul sfârşitului vieţii”.

Poate că fiecăruia dintre noi, bogat sau sărac, ne-ar fi mai bine, nu numai în lumea de dincolo, ci aici şi acum, să ne protejăm toate virtuţile şi să manifestăm sentimente de compătimire faţă de suferinţele şi nenorocirile altora, milă, compasiune, dar şi să dăruim nevoiaşilor. Să nu ne tremure mâna de milostenie! (Mioara Vergu-Iordache)