Para pe uliţă

A început de ieri să cadă câte-o pară. Nu neapărat mălăiaţă, deşi nătăfleaţă e un genotip de largă respiraţie naţională, ba chiar continentală. Polemici, intrigi şi socoteli sfertodocte, cu asta se ocupă. Agora geme de ei, cei din cauza cărora sintagma „pro şi contra” a intrat la apă, reducându-se la un singur cuvânt: „contra”. Ţuguindu-şi buzele ca o absolventă de Choisy-Mangâru cu buclele ascunse sub boneţica sufocată de dantele, îşi plesnesc obrajii şi coapsele a indignare, se împotrivesc oricărei idei şi dau lecţii pe unde apucă, despre tot şi toate. Polemici de dragul ţâfnei, purtate în ritmul vorbelor în vânt, fiindcă unde cultură nu e, nimic nu e, şi dacă nu înţelegem subiectul, ne punem de-a curmezişul, că aşa se aude prin târg. Tribuna e încăpătoare, are loc oricine să-şi vâre capul în ecranul la fel de plat ca ideile urlate printre pixeli. Peste toată harababura domneşte, evident, un înalt simţ civic. Un fost sau probabil încă actor, cunoscut pentru ceea ce făcea până mai ieri cu mânuţele alea două în studiourile unei televiziuni de largă respiraţie democratică, iniţiază o mişcare civică. Excelent, în sfârşit ceva încărcat de sensuri nobile. Doar că discursul de lansare nu este nimic altceva decât o înşiruire de invective şi urări neaoşe, fără nimic civic în ele. Dincolo de alunecarea în sordid, ce învăţăm de aici? Că spiritul militant înseamnă mai mult libertatea de a înjura, decât libertatea de a avea o opinie, ceea ce, cu siguranţă, nu are nimic de-a face cu civismul. Schimbând contextul, aflăm că proaspăt inaugurata autostradă de centură a unui oraş va fi demolată parţial pentru a permite continuitatea lucrărilor. Este vorba despre un drum care va fi conectat la autostradă, doar că nu s-a uitat nimeni pe planuri înainte de a turna betonul. Meşterul Manole îşi freacă palmele fericit: în ciuda globalizării şi a digitalizării, legenda lui nu va pieri în veci, iar lumea care – frământată de acelaşi fior civic – a stat în stradă săptămâni în şir, urlând „Şî eu vreu”, va mai aştepta destulă vreme la coada căruţelor.
Noua Lege a învăţământului, un interminabil demers legislativ, a iscat adevărate furtuni. Religia ca materie de BAC. Media şi platformele de socializare au explodat. Biserica nu are ce căuta în şcoli, învăţământul e laic, şi apoi ce să înveţe copiii din, să zicem, comportamentul uşuratic al fetelor lui Lot, vor fi îndoctrinaţi, vor deveni bigoţi, habotnici, lipsiţi de iniţiativă şi curaj, inadaptaţi. Părerile sunt împărţite, dar şi aici, intransigenţa civică strică. Pe de-o parte, puţină istorie a religiilor, indiferent de confesiune sau de subiectul ori obiectul credinţei, nu strică, face parte din bagajul cultural minimal. Pe de alta, orice exces ar putea conduce la dezechilibre sociale masive: credinţa nu poate fi materie într-o programă şcolară, nu poate fi cuantificată în teste grilă. Şi unii şi ceilalţi au dreptate, ceea ce tulbură apele este vehemenţa. Pentru cei familiarizaţi cu terminologia globalistă, s-ar putea spune că este o problemă de marketing corporatist: Dumnezeu este produsul, iar biserica e dealerul. Pentru ceilalţi, produsul nu are nevoie de marketing, fiindcă e obligatoriu să-l consumi. Nu e singura întrebare fără răspuns şi nici singurul conflict ireductibil.
O lume în derivă are nevoie de avataruri, de modele versatile. Din păcate, tehnologia devine încet, încet o nouă religie. Crucea, semiluna, zeii cu patru sau şase mâini şi cap de elefant par să-şi fi epuizat rolul istoric, făcând loc unei păduri de totemuri mute, care promit tuturor, clipind din ecrane, o viaţă cât mai uşoară, mai digitalizată, cu program de rugăciune şi închinare non-stop. Uliţa pe care păşim este cea a unei lumi tarate de o anunţată superficialitate. Vom face mai puţin efort fizic, însă va trebui să stăm cu ochii în patru pentru a nu deveni prizonierii propriului confort.
Perele coapte nu ne cad în poală oricum, s-ar putea să se zdrobească în praful uliţei, făcând alunecarea posibilă la orice pas. Mai ales că sunt atât de dulci, de parfumate, iar ţâfna civic-beligerantă a nătăfleţilor care umplu uliţa ne pândeşte la prima cotitură. (Dragoş CIOCĂZAN)