Anii trec, iar noi rămânem blocaţi în aceeaşi milenară atitudine statică şi neproductivă. Păstrăm aceeaşi băţoşenie de paparude vexate, sătule de atâta ţopăit în praf fără răsplata unui strop de apă. Ca să ne menţinem în topic: emisfera nordică este răvăşită de schimbări climatice pe care omenirea nu le-a mai cunoscut. Apusul Europei este din ce în ce mai des luat pe sus de furtuni sau tornade şi îşi vede agoniseala luată de apele revărsate în inundaţii catastrofale. Răsăritul asudă frânt de uscăciune. În Cehia s-a instalat cea mai mare secetă din ultimii cinci sute de ani. În Austria, Ungaria şi Slovacia sunt regiuni unde apa este raţionalizată. În sudul Suediei a fost cea mai grea iarnă din istorie, iar în nordul regatului, aproape de Pol, s-au înregistrat temperaturi de 24 de grade în ianuarie. Epidemia de Coronavirus ţine blocată economia şi a transformat cetăţenii în prizonieri ai propriilor case. Preşedintele american, reprezentantul celui mai puternic stat de pe planetă, anunţă că 30 de milioane de americani se apropie de pragul sărăciei şi vorbeşte pentru prima dată despre o foamete globală care va deveni realitate în următorii câţiva ani. Luaţi de val, nu mai auzim ştirea năucitoare conform căreia numărul copiilor ucişi de rujeolă în România a trecut de 20.000. Adică de vreo 25 de ori mai mulţi decât a ucis actuala pandemie. Domniţele care urlă pe ecrane sau pe reţelele sociale că odată cu vaccinul ni se bagă cipuri în venă or fi auzit vestea? Altminteri, le văd vesele şi fericite în ignoranţa lor.
Cum se pregăteşte România pentru vremurile ce vin? Dacă toate statele Uniunii încep să se agite, căutând soluţii pentru creşterea producţiei alimentare, noi aşteptăm ca paparudele în praf să vedem ce-o fi, că vom trece şi peste asta. Mi-e teamă că nu, pentru că sistemele de irigaţii refăcute în ultimii ani cu eforturi financiare uriaşe zac în paragină din cauza unei legislaţii întortocheate şi bolnave şi a costului apei de irigat pe care cei mai mulţi agricultori români nu şi-l permit. O ţară care poate hrăni peste şaptezeci de milioane de oameni depinde de importuri, dar îşi trimite cetăţenii să trudească pe ogoarele altora, mai puturoşi însă cu punga grasă la chimir. Acesta este paradoxul ruşinos de care va trebui să scăpăm grabnic, nu e timp de pierdut. Altfel, vom cerşi la nesfârşit, ca nişte paparude obosite, de la văzduhul senin, câţiva stropi de apă şi un pumn de corcoduşe. Dar Cerul nu se îndură aşa uşor. Ne dă, dar nu ne pune în traistă. (Dragoş CIOCĂZAN)