Palatului Ghica Tei din Bucureşti – fosta prefectură a judeţului Ilfov

Palatul Ghica Tei este un edificiu din Bucureşti, sectorul 2, situat în Parcul Plumbuita. Mărgineşte latura sudică a lacului. A fost ridicat, ca reşedinţă de vară, de domnitorul Grigore Dimitrie Ghica (primul domn pământean după domniile fanariote) în anul 1822.

Construcţia Palatului Ghika s-a încheiat în 1833. Este o construcţie realizată după planurile arhitectului catalan-român Xavier Villacrosse, pe locul vechii case părinteşti a banului Dumitrache Ghica, în stilul neoclasic al arhitecturii italiene, având şi câteva elemente ale Renaşterii franceze, în conformitate cu tendinţa de occidentalizare a Principatelor Române de la începutul secolului al XIX-lea. 

Este construit pe două niveluri, parter şi etaj. Intrarea de la parter este încadrată de lei sculptaţi. Cornişa de deasupra intrării este decorată cu un altorelief care reprezintă două tunuri şi două drapele. Sub aceasta se află timpanele împodobite cu şase nimfe înaripate care întind cununi de laur, inspirate din figurile frizei de la cazarma Pavlovsk din Petrograd. În interior se păstrează decoraţia originară a câtorva saloane pe ale căror plafoane sunt reprezentate scene mitologice, personaje alegorice şi motive vegetale, pictate de italianul Alberto Giacometti. Pe o placă de marmură, amplasată mai târziu, figura un text despre construirea palatului. Legătura dintre parter şi etaj se face prin două scări monumentale din lemn masiv, ce par că îmbrăţişează intrarea principală. Peluza din spatele palatului constituie o intimă grădină interioară, fiind separată de palat printr-o terasă elegantă. Deschide vizual o privelişte mirifică spre lacul Tei, aflat în imediata vecinătate.

Cu limbă de moarte, domnitorul a lăsat „Legatul Măriei Sale întru pomenire Grigore Ghika Voevod pentru Moşia Colentina din anul 1833”, redactat în limba greacă, prin care impunea generaţiilor următoare să conserve acest locaş pentru „plăcerea nevinovată şi petrecerea plăcută a poporului”, fiind creat, în acest scop, Aşezământul Ghika Voevod, devenit apoi „fundaţiune”. Fundaţia nu a fost niciodată desfiinţată, iar administrarea clădirii şi a terenului trebuie încredinţată, conform testamentului, unui epitrop. (Clădirea a servit ulterior ca prefectură a judeţului Ilfov sau ca sediu al Ministerului Sănătăţii.) Tot în 1833, i-a fost adăugată ca paraclis Biserica Ghica Tei sau Teiul Doamnei Ghica. (În anul 1978, palatul a fost restaurat de Sorin Ilfoveanu, Elena Roşca şi Dan Broscăuţeanu. În luna iulie a anului 2003, Palatul a fost preluat de către Ralleti Simone Helene, care a dovedit în instanţă că este descendenta familiei primului domnitor român de după fanarioţi.)

Palatul Ghica Tei şi Biserica Teiul Doamnei Ghica apar în Lista Monumentelor. Ceea ce deosebeşte acest palat de altele, construite în aceeaşi perioadă, este marea suprafaţă de verdeaţă ce înconjoară clădirea, respectiv, grădinile palatului, ce conferă un climat de linişte nobilă.

Pe unul dintre cei doi puternici stâlpi de piatră de la intrare, deasupra cărora vulturi ciopliţi îşi întind aripile într-o simbolică mişcare de cucerire, se poate citi această lapidară şi mândră inscripţie: „Zidit a fost din temelie acest Palat Domnesc de către Voivodul Grigore Ghyka, Domn al Ţării Româneşti, pe moşia sa domnească Colentina, în anul mântuirii 1822. Aci fu odinioară falnica sa locuinţă de vară, alături de care, spre dreaptă cuviinţă, a înălţat apoi întru slava şi pomenirea Domnului Dumnezeu, biserica familiei cu hramul Domnului şi a împodobit-o cu frumoase daruri prin înalta şi statornica sa voinţă. Această moşie din domnească avere a trecut prin hrisov cu Dietă, de drept şi de-a pururi asupra Principilor Ghiculeşti, urmaşii lui mai de aproape cari vor purta grija locaşului domnesc şi a bisericii sale. Iată istoria acestei case de proporţii nobile care, albă şi simplă, îşi desfăşoară în dosul grilajului, în fundul unei curţi dreptunghiulare, armonia liniilor sale liniştite.

(…)”Dar aci, cu faţa îndreptată spre răsărit, privind spre ruinele Plumbuitei, suntem departe de măreţiile de cari vorbeam. Modesta terasă a cinstitului voievod, purtând încăpătoarea locuinţă de vară, nu este decât vestigiul unei bune gospodării şi unei demnităţi autentice. Fără alte preocupări decât de a răspunde rolului ei de casă a unui domnitor a cărui cârmuire se întindea asupra ţărişoarei româneşti, domnitor nici prea bogat, nici prea puternic, care trebuia să scape prin diplomaţie şi răbdare, câteodată cu preţul unei umilinţe, de ingerinţele împărăţiilor împrejmuitoare, palatul exprimă foarte bine preocuparea unei societăţi conştiente şi a unei familii mândre de a juca rolul care trebuia jucat în hotarele fixate de către destin. Vreau să spun că arhitectura este bună atunci când e făcută pe măsura subiectului ei, când exprimă în întregime o tendinţă izvorâtă dintr-o mentalitate bine definită. Colentina reprezintă tendinţa şi dorinţa de occidentalizare a generaţiilor de la începutul veacului trecut, tendinţa de a orienta ţara spre căi cari nu mai duceau neapărat spre Ţarigrad.” (George Matei Cantacuzino, 1932)

De numele domnitorului muntean Grigore Dumitrie al IV-lea Ghika, membru al familiei Ghika, ce a dat Ţărilor Române nouă domnitori între anii 1659 şi 1854, primul domn pământean după regimul fanariot în Ţara Românească (1822), se leagă unele fapte memorabile, printre care pavarea cu piatră a unor străzi bucureştene. A domnit până în 1828 şi a murit în 1835, la doi ani după sfinţirea bisericii Ghica Tei sau Teiul Doamnei Ghica din anul 1833. A fost înmormântat lângă zidul bisericii, în partea de sud. Pe mormântul lui se află un monument susţinut de patru femei şi pe el stă scris: „Pietrile de pe uliţele cetăţii vecinate mărturisita-ţi, călător, ce fapte lăudate Ghika Grigorie a lucrat: Domn plin de înţelepciune, la-l lui mormânt eşti dator smerenia a-ţi depune”.

Biserica, purtând numărul 33 din lista oficială a monumentelor de cultură de pe teritoriul ţării, este singurul monument de arhitectură din Bucureşti construit (de meşterul Weltz) în stilul neo-clasic italian, venit la noi prin intermediul Rusiei. În ţară mai există o singură biserică în acest stil la Leţcani, lângă Iaşi (Biserica rotundă Sf. Spiridon, construită în 1793). Spre deosebire de aceea, aici există o simetrie perfectă faţă de ambele axe de compoziţie prin alipirea a patru nişe circulare, mai scunde: două către răsărit (pentru proscomidiar şi diaconicon) şi două către apus (pentru scările care duc la cafas). Axa principală de compoziţie este completată de un mic pridvor ce precede intrarea, compus dintr-un fronton rezemat pe patru perechi de coloane îngemănate, de stil doric-toscan. Cupola, unică în felul ei, este adaptată planului neobişnuit de elevaţie al bisericii. Coloanele şi icoanele de la cupolă şi cafas prezintă o bogată artă decorativă, cu multe ornamente. În spatele jilţului arhieresc din dreapta se păstrează, într-o vitrină înaltă, tuiurile calului domnesc, firmane de întărire în domnie a domnitorilor Ţărilor Române de către Poarta Otomană; un mare policandru de metal cu 24 de braţe şi opt candele mari argintate, reprezentând podoabe ale bisericii. Pictura în ulei, îmbinare bizantino-occidentală, a fost un exemplar rar de bună pictură bisericească, executată de pictorul italian Alberto Giacometti, care a pictat şi palatul, căruia biserica i-a servit iniţial de paraclis (a fost spălată în 1927). Nu se ştie la ce dată biserica a încetat a mai fi exclusiv a palatului şi a început să fie loc de închinăciune şi pentru poporul din jur; în orice caz, conform testamentului domnitorului, despre care am amintit mai sus, biserica şi personalul au fost întreţinute de o epitropie alcătuită din membri ai familiei Ghika şi înzestrată cu bunuri din împrejurimi. În 1910, personalul a trecut în întreţinerea Casei Bisericii, iar în 1959 biserica, cu tot patrimoniul ei, a trecut în posesia Parohiei Teiul Doamnei Ghika, Protoieria 2 Capitală, Arhiepiscopia Bucureştilor.

La cutremurul din 1940, turla s-a şubrezit şi a fost necesară demolarea ei; a fost rezidită, însă fără o parte dintre caracterele ornamentale originale. La cutremurul din 1977, avariile au fost proporţional mai mici, în schimb, reparaţiile mai cuprinzătoare. În jurul bisericii se află mormintele membrilor răposaţi ai acestei familii, aproape toate fiind monumente de artă, în marmură. În faţa bisericii, sub rondul de flori, se află temelia fostei biserici zidită de vistierul Barbu Văcărescu şi soţia sa, Ruxandra Rosetti, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Clopotniţa şi zidul înconjurător (de cărămidă, înalt de doi metri) sunt de asemenea monumente istorice.

Biserica a fost restaurată în repetate rânduri, datorită preoţilor Gheorghe Popa, Ioan Stancu şi Emanoil Stamate.  (George V. GRIGORE)

Grigore al IV-lea Ghica sau Grigore Dimitrie Ghica (30 iunie 1755 – 29 aprilie 1834) a fost domnitor al Ţării Româneşti în perioada 30 iunie 1822 – 29 aprilie 1828. Era nepot de frate al lui Grigore al III-lea Ghica. A fost cerut la tron de o parte dintre boieri. A avut de luptat cu ambiţia boierilor care voiau să conducă singuri ţara. O mare parte dintre ei, refugiaţi după suprimarea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, nu s-au întors în ţară decât după Convenţia de la Akkerman (Cetatea Albă – 1826), şi în tot acest timp au uneltit împotriva noilor domnitori. Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc (1828 -1829), precedat de ocuparea Principatelor Române, Ghica a fugit la Braşov. În timpul domniei a luat şi măsuri bune. A sechestrat o parte din averile călugărilor greci, ele rămânând sub controlul domnitorului şi după ce aceştia le-au recâştigat. A redeschis şcoala de la Sfântul Sava. Tot sub el s-a înfiinţat Societatea Filarmonică.

Surse: palatulghicatei.ro; muzeulbucurestiului.ro; imperialtransilvania.com; monumente – istorice.ro; societateamuzicala.ro