Păgânii, tractoarele, pământul

În culturile anglo-saxone, cuvântul „ţăran” derivă din latinescul paganus, fiindcă în aceste state, adoptarea creştinismului în Evul Mediu timpuriu s-a făcut de sus în jos, adică primii care au luat hotărârea să treacă la religia creştină au fost monarhii, urmaţi, mai de voie, mai de nevoie, de nobilime. Ţăranii, adică majoritatea covârşitoare a populaţiei, au luat calea bisericii mai târziu, motiv pentru care o bună bucată de vreme au fost numiţi „păgâni”. În ţările neolatine situaţia a fost cu totul alta, cultura acestora avându-şi rădăcinile în Imperiul Roman, prima entitate politico-teritorială din lume care a îmbrăţişat monoteismul cristic cu mai bine de patru, cinci secole înaintea celorlalte state europene. Fenomenul a fost, fără îndoială, unul de masă, iar diferenţa fundamentală faţă de celelalte culturi este legătura indisolubilă, organică, cu munca pământului. „Campesino”, „campones”, „contadino”, adică „ţăran”, sunt cuvinte care dovedesc acest lucru. Există şi o excepţie: Franţa, motivul fiind legat de faptul că întemeietorii Imperiului Franc, francii, erau de origine germanică, fiind asimilaţi ulterior de populaţia autohtonă – galii romanizaţi. În România, o cultură neolatină veche, dar periferică, în mod paradoxal, cuvântul „ţăran”, derivat din terra, terrano – om al pământului –, legătura este, de departe, cea mai strânsă. O îmbinare de tradiţii şi ritualuri deopotrivă păgâne şi creştine a condus nu numai la păstrarea acestui termen, dar şi la definirea unei civilizaţii rurale a cărei unicitate constă tocmai în contopirea cu mediul natural. Pământul este raţiunea de a trăi, viaţa însăşi, unicul reper. La fel şi locuinţele, în vechime: la temelia casei, pământul era stropit cu aghiazmă şi întărit cu grăunţe de tămâie. Pereţii erau plămădiţi din lut, paie şi bălegar, iar ferestrele erau îndreptate spre răsărit, ca să ia lumină, căldură şi putere de la soare. Lemnul, fie el salcâm, molid sau stejar, aducea trăinicie şi solemnitatea veşniciei. Straiele erau frecate cu ierburi parfumate, hrana vegheată de semnul crucii, plugurile legate cu panglici roşii, iar seminţele descântate înainte de a fi aruncate pe câmp.
Obiceiuri asemănătoare există, într-un fel sau altul, în mai toate ţările europene, numitorul comun fiind, din păcate, ceea ce un renumit economist s-a încumetat să numească „diluarea paradigmei”, adică îmbrăcarea tradiţiei în straie excesiv maşiniste. Nu cred că are dreptate. Asistăm în ultimele săptămâni la o revoltă masivă a celor care lucrează pământurile Europei. Şi nu se întâmplă într-o ţară sau două, ci de la un capăt la altul al continentului. Zeci de mii de tractoare, maşini agricole, turme de animale aduse în centrul oraşelor sau în vămi. Unii analişti s-au grăbit să strige în gura mare că ar fi vorba despre manipulări politice. O astfel de interpretare pare un pic forţată. Tărăboiul a fost iscat de ceva ce se întâmplă de când lumea: prăpastia căscată între cei care fac legi şi cei care trebuie să le suporte consecinţele. Legile comunitare sunt din ce în ce mai restrictive şi par a fi emise într-o totală lipsă de cunoaştere a realităţii din teren, de pe câmp sau grajd în cazul de faţă. Încăpăţânarea de a promova măsuri care distrug tradiţii milenare şi care afectează viaţa a milioane de oameni ce lucrează în domeniul agricol este de neînţeles. Jumătate de miliard de cetăţeni europeni au fost amăgiţi că vor trăi mai bine, nu că vor fi nevoiţi să mănânce surogate printate 3D, să tremure în case, să facă duş câte doi sau să stea la coadă la combustibili, plătind pentru toate aceste facilităţi sume enorme. Aici nu e vorba de lux, ci de normalitatea lumii civilizate. Putem spune „nu” risipei şi fără să renunţăm la zootehnie sau la culturile intensive. Sunt aceşti protestatari „păgâni” pentru că nu vor să adopte noua religie green-deal? Nu cred, sub nicio formă! Poate că au tractoare cu aer condiţionat, poate că ară sau îşi strunesc turmele cu ajutorul sateliţilor, poate că înfiinţează culturi hidroponice, dar un lucru e sigur: dragostea lor de pământ e aceeaşi, munca lor este la fel grea, iar ei sunt, adesea, trataţi ca vechii iobagi care trebuiau să accepte loviturile de bici fără să crâcnească. Acum, când sute de baloturi de paie sunt aprinse sub ferestrele decidenţilor politici europeni, poate ar fi momentul ca trecerea la noua religie să se facă, de această dată, de jos în sus. (Dragoş CIOCĂZAN)