’Oţii

Aud pe stradă, în metrou, în tramvai, la piaţă şi, mai ales, în rarele ocazii când trec pe acolo, în mall, nişte oameni vorbind. Conaţionalii mei gureşi, comunicativi, care au tot timpul ceva de împărtăşit, de comentat, un inepuizabil dor de şuete şi sporovăieli. Până aici, toate bune şi frumoase: naţie neolatină vorbăreaţă şi sociabilă, cu un uriaş şi ancestral apetit pentru despicarea firului în patru. Dar, ceva nu sună bine, mă face să mă simt străin, aici, acasă. Cineva a furat limba română, cea limpede, uşor de desluşit în înţelesurile ei, lămuritoare, caldă şi, indiscutabil, frumoasă. Prinsă în iureşul malformativ al interculturalităţii, al neologizării, al unei globalizări agresive care o dezbracă de sensurile ei temeinic înrădăcinate, a ajuns prizoniera unor prescurtări hidoase, a unor împrumuturi prost înţelese şi folosite, un jalnic palimpsest pe paginile căruia o mulţime de nechemaţi aştern, strat cu strat, mâzga ignoranţei, acoperind cursivitatea şi iuţeala pişcătoare a vorbelor. Sigur, este o limbă vie, evoluează, se reinventează, ţine pasul, nu poate rămâne blocată într-un spaţiu arhaizant şi desuet. Dar, totul se petrece prea repede. Simplificările şi împrumuturile din alte limbi, dictate de învolburarea vieţii cotidiene, sunt prea rapid adoptate, nelăsând loc unei fireşti sedimentări uniformizante. Acum, nu mai suntem atenţi la, ci ne focusăm, nu suntem de acord, ci achesăm, nu cumpărăm de plăcere, ci de fun, pentru că, în general, avem decât puţin timp pentru a-l pierde cu detalii minore. Analfabetismul funcţional, despre care se tot vorbeşte de ceva vreme, nu înseamnă numai dezacorduri, folosirea incorectă a termenilor, sau erorile gramaticale flagrante, ci şi abandonarea regulilor minimale ale vorbirii şi comunicării. Îmi vin în minte cuvintele unui prieten camionagiu: şefu, ăştia e ‘oţi! Ocrotiţi limba română, nu o abandonaţi în mâinile impostorilor, păziţi-o de ‘oţi. E tot ce ne-a rămas în sens identitar, simplu şi curat, pentru totdeauna. (Dragoş CIOCĂZAN)