Ori învingem, ori zâmbim

Periodic, suntem nevoiţi să ne întoarcem la sondaje. Acestea nu reprezintă altceva decât un diagnostic efemer, pulsul mai alert sau mai slab al unei societăţi cuprinse de frenezia schimbării conform unei dinamici ciudate. Realitatea reflectată de sondaje nu trebuie luată ca literă de lege, ci ca reflexia de moment a unor stări de fapt schimbătoare, incerte. Bunăoară, zilele trecute, un respectabil institut de sondare a opiniei publice a dat publicităţii un sondaj despre anxietăţile care macină lumea de vreun an încoace, cu trimiteri clare la propaganda, ingerinţele şi ameninţările concrete la adresa României. Prima întrebare a chestionarului capătă un răspuns nu foarte justificat, dar aşteptat: 24% dintre români consideră că principala ameninţare asupra ţării noastre, în materie de propagandă, agresiune cibernetică şi fake news este Rusia. Nimic nou, având în vedere, pe de-o parte, clişeele construite de-a lungul unor îndelungate experienţe istorice nefaste, iar, pe de alta, faptul real că nici marea ţară (aproape) vecină nu prea se întrece cu laudele la adresa noastră, în ultima vreme.

Ceea ce este, însă, absolut halucinant din toate punctele de vedere, este răspunsul la a doua întrebare: românii plasează pe locul doi, imediat după Rusia, la capitolul ameninţări propagandistice şi agresiuni economice împotriva României, ţineţi-vă bine, Uniunea Europeană! Aproape 19% dintre cetăţeni afirmă sus şi tare acest lucru. Dacă răspunsul la prima întrebare nu miră pe nimeni, părerea concetăţenilor noştri exprimată prin cel de-al doilea răspuns ne pune sau ar trebui să ne pună pe gânduri. Oamenii gândesc poate simplist, dar ceva real există în miezul acestei afirmaţii. Sutele de unităţi industriale închise pentru a face loc unor coloşi industriali europeni, faptul că este din ce în ce mai greu să găseşti pe piaţă un produs made in Romania, agricultura distrusă deliberat prin vânzarea de terenuri transformate mai apoi în cartiere de blocuri, ceea ce a determinat umplerea rafturilor magazinelor gestionate de multinaţionale cu produse aproape exclusiv importate din UE şi dependenţa României în proporţie de 70% de importul de alimente, o legislaţie calpă impusă din exterior, toate contribuie la acest răspuns.

Dacă la aproape 14 ani de la aderare, trecând printr-o tranziţie care pare fără sfârşit, foarte mulţi oameni gândesc aşa, avem o problemă. Ideea de libertate adusă de aerul proaspăt al Vestului nu ne face să respirăm mai bine, din păcate, pentru că a venit la pachet cu constrângeri străine de spiritul românesc. Nu se întâmplă numai la noi. Am văzut acelaşi lucru în Grecia, Portugalia, Spania, Italia, Ungaria, Polonia, Slovacia. Atunci când ţi se spune că industria petrolieră naţională (una celebră în lume până deunăzi) nu mai merge bine pentru că e depăşită şi are nevoie de know-how, de exemplu, austriac, mai că îţi vine să râzi: de unde până unde? Austria şi petrochimia sunt la fel de paralele ca baletul clasic cu siderurgia. Se petrece ceva similar cu situaţia din fostele colonii în anii ’60. Toată lumea se mira de ce, după ce scăpaseră de colonialism, mare parte a acelor state au optat pentru comunism şi nu pentru capitalism. Simplu, pentru că, atunci, socialismul era ceva nou, necunoscut, în timp ce capitalismul era asimilat cu exploatarea colonială, rasismul, spolierea bogăţiilor naturale. Un alt factor este creşterea ponderii mişcărilor naţionalist-xenofobe din Europa Occidentală a ultimilor zece ani. Naţiunile trecute prin sabia istoriei (la propriu) nu mai sunt dispuse să-şi vândă ieftin pielea, adică libertatea, economică sau de orice fel. Vorba unui faimos prim-ministru al Greciei: ori învingem, ori ne amuzăm de propria neputinţă. Asta trebuie să le dea de gândit politicienilor noştri, care au tendinţa de a scăpa din mână coşul în care am pus toată producţia naţională a vajnicelor noastre ouătoare. (Dragoş CIOCĂZAN)