Oraşul aromânilor din Pind – Metsovo:

„Colţi de românime”, ca şi colţii de lup dacic, aşa aş numi aceste oaze de românitate, de vlahi şi aromâni, care au rezistat pe spaţiul peninsulei balcanice de mii de ani, chiar împotriva dorinţelor populaţiilor ce au venit din zări albastre şi au dorit să le asimileze, să le subjuge. Chiar dacă nu le place celor din ţările unde se găsesc aceste „insule de românime”, ei sunt acasă aici, în întreaga Europă şi nu numai. Aşa se întâmplă şi cu fraţii noştri din Metsovo (Aminciu), care trăiesc de mii de ani în capitala neoficială a vlahilor din Grecia. Dacă cineva ar avea curiozitatea de a căuta numele Metsovo pe Wikipedia, ar găsi următoarele informaţii: Meţovo (în aromână: Aminciu; în neogreacă: ĚÝôóďâď, Metsovo) este un oraş din Nord-Vestul Greciei (Munţii Pindului) cu o populaţie majoritară aromână (vlahă). Este un centru pastoral şi fructifer prosper. Mai multe mânăstiri, ca centre spirituale, se ridică în împrejurimi. Este şi unul dintre centrele culturale principale ale aromânilor. În anii 1941-1944, Aminciul a fost centrul Principatului de la Pind şi Meglen, Voivodie a Machedoniei, un aşa-zis „stat” auto-proclamat de Alcibiade Diamandis sub ocupaţia italiană şi „moştenit” de baronul ungur de origine aromână Gyula Cseszneky, când italienii au lăsat locul ocupanţilor germani. Populaţia locală nu a susţinut această iniţiativă, cum nu a susţinut nici proiectul liderului comunist Dimitri Vlahov de a întemeia aici o regiune autonomă aromânească, după modelul sovietic, în cazul unei biruinţe a comuniştilor în războiul civil grec (1945-1949). Autorităţile locale au proclamat loialitatea lor faţă de statul grec, pentru a evita acuzaţiile de „separatism” şi a păstra, pe cale paşnică şi pe lungă durată, patrimoniul cultural şi lingvistic aromân, conform articolelor despre limbile regionale şi minoritare (ETS 148) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În ghidul de ţară editat de National Geographic (ediţia în limba română din anul 2004), se precizează că „vlahii sunt ultimii nomazi ai Greciei”. Interesant, nu?! Poate cei de la National Geographic confundă transhumanţa cu modul de viaţă nomad, specific altor etnii, dar în niciun caz nu poate fi „aplicat” acest nume vlahilor, fie că sunt de la Nord sau de la Sud de Dunăre, fie că sunt de pe coasta dalmată (Croaţia), sau din Albania, Ucraina, Slovacia sau Polonia. Ca român, numai aceste informaţii dacă le ai, eşti foarte interesat să vezi probabil ultima comunitate importantă de aromâni din Grecia, la ea acasă.
Aşa că, la întoarcerea din Corfu şi în drum spre Meteora, puteţi face un popas la Metsovo. Din Egnaţia Odos se iese spre Metsovo pe un drum care şerpuieşte pe versanţii Munţilor Pindului şi de unde se deschis privelişti ameţitoare. Oraşul se află la 1200 m altitudine, iar străzile sunt în pantă şi foarte înguste. Este ca o bijuterie, ce se distinge clar prin stilul arhitectural de celelalte oraşe greceşti de munte. Casele, „agăţate” pe versanţi, îmbinând într-un mod ce vine din vechime piatra cu lemnul, amintesc de construcţiile din satele noastre de munte şi chiar de unele construcţii din zona montană a Bulgariei. Locul cel mai animat al oraşului este o superbă piaţă centrală, de jur împrejurul căreia sunt restaurante, locuri de cazare şi magazine care vând artizanat local, vinuri, dar şi faimoasele brânzeturi vlaheşti. Despre aceste brânzeturi, numite azi „metsovone” şi „metsovela”, au scris şi cronicarii bizantini, începând de pe vremea dinastiei Comnenilor, ele fiind foarte apreciate, inclusiv la curtea imperiala de la Constantinopol. Dacă cereţi brânză, s-ar putea să primiţi un răspuns în limba aromână, de genul: Avemu caş di căşărie, oaie, capră.
Este un adevărat miracol modul în care au supravieţuit aceşti oameni ai muntelui, cu limba lor străveche, cu obiceiurile lor milenare, cu modul lor de viaţă şi meşteşugurile lor aproape nealterate în ciuda tuturor nenorocirilor prin care au trecut, deşi au fost cetăţeni loiali sub toate stăpânirile. Şi tot un miracol este că, deşi am evoluat istoriceşte în contexte foarte diferite, ne putem înţelege fără a recurge la o altă limbă de circulaţie internaţională. Getul tot beget rămâne. Urmaşi ai Geţilor de Aur primordiali, cei care au salvat omenirea după ultimul mare potop planetar (rezidirea lumii), aceşti vlahi au acceptat modul de trai auster de pe vârful munţilor din întreaga Europă şi au acceptat ca principala lor ocupaţie să fie creşterea animalelor, pentru că ştiau că aceasta ne va fi salvarea în cazul următorului cataclism care va veni. Animalele domestice vor supravieţui mâncând şi iarba uscată şi sărăturată după schimbarea ce va avea lor, iar din produsele lor, vor putea oamenii trece peste acest impas periodic. Se pare însă că tinerii vor rupe încet-încet legătura cu această moştenire milenară, cum aflăm încă din 2006, dintr-un reportaj din Gândul: Moş Zisu, un bătrân impunător, îmbrăcat în tradiţionalul veşmânt de culoare neagră al vârstnicilor, vorbeşte cu regret despre timpurile în care el şi mulţi alţi localnici aveau câte 50.000 de oi, răspândite în toţi munţii din jurul Metsovoului. Acum toate turmele vlahilor de aici, la un loc, mai numără 5.000 de oi, cât să aibă din ce face faimoasa brânză „metsovone”, vestită în toată Grecia. Cu acel simţ al afacerilor specific vlahilor, locuitorii din Metsovo (Aminciu, în vlahă) s-au apucat, cu mic cu mare, de turism. Satul are 3.500 de suflete, cu cătunele dimprejur ajunge spre 5.000, dar în cele 18 hoteluri şi nenumărate pensiuni mai mici pot fi cazaţi simultan 1.500 de turişti. Prin casele tradiţionale vezi ba un sediu de bancă, ba birourile companiei greceşti de telefoane, iar restaurante şi cafenele sunt la tot pasul. Când mai dai cu ochii şi de un Internet Cafe ascuns într-o căsuţă toată numai lemn şi piatră veche, ieşită parcă din poveşti, îţi dai seama că Aminciu de azi a intrat hotărât în mileniul III. Cine nu are un mic hotel sau o pensiune face vin sau brânză care sunt cumpărate tot de turişti sau sculptează diverse suveniruri din lemn. Numai meşterii care lucrează mobilă căutată în toată Grecia nu depind direct de turism. În rest, cu mic cu mare, mai toţi vlahii de aici aşteaptă cu nerăbdare venirea iernii, când grecii iau localitatea cu asalt.
Dacă din piaţa centrală porneşti pe o străduţă foarte pitorească şi foarte îngustă (circa 1 metru) care coboară până la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Metsovo, poţi avea parte de o privelişte minunată asupra văii. Biserica poartă hramul Sfântului Nicolae Vlahul martirizat de turci la Trikala, pe 17 mai 1617. În drum spre Corfu (sau alte insule Ionice; Zakynthos,  Lefkada, sau Kefalonia) sau Meteora, puteţi avea şi „surpriza” numită Metsovo.
De la Giurgiu până în Metsovo sunt 870 km care se parcurg în 9 ore şi 40 minute. Pe autostrada Egnaţia Odos se plătesc aproximativ 10 euro pe sens. Preţul mediu pentru o noapte de cazare este de 30 euro. Drumul care se desprinde din Egnaţia Odos şerpuieşte printre munţi şi în doar câţiva kilometri poţi admira priveliştea satului „etajat”, cu aspect tipic de staţiune de ski. De pe drumul principal admiri casele dezvoltate mai degrabă pe verticală decât pe orizontală, cu 2, 3 sau chiar 4 etaje, cu pereţii din piatră şi acoperişuri acoperite cu ţiglă sau ardezie. Chiar dacă nu toate casele sunt la fel de vechi şi mulţi locuitori şi-au construit pensiuni, au făcut-o respectând perfect arhitectura locală, aşa că nimic nu deranjează ochiul din tot ansamblul cocoţat în munţi. Muşcate roşii sau în diverse nuanţe de portocaliu, roz, corai abundă la fiecare fereastră, iar culorile vii din ferestre se continuă în stradă, unde, la fiecare pas, găseşti o tavernă, un magazinaş de suveniruri, o patiserie frumos ornată. Condiţiile geografice au impus această dezvoltare pe verticală şi totodată o organizare a spaţiilor de parcare în pantă, sau la subsolul clădirilor. Accesul e destul de dificil, mai ales când străduţele sunt înguste, întortocheate şi extrem de aglomerate de maşini mici sau mari, dar şi de pietoni, pentru că trotuarele lipsesc cu desăvârşire. Este un haos ordonat în care locuitorii se descurcă de minune, iar mica înţelegere funcţionează de minune. Pe străduţe, aromânii se salută cu „ce faci?”, iar răspunsul vine repede „ghini”. Metsovo este şi o veritabilă staţiune de munte şi de ski, având un teleferic ce serveşte pe timpul iernii. Tot aici există Parcul Naţional Valia Kalda din munţii Pindului, singurul loc din Grecia unde trăiesc urşii bruni. Se organizează excursii cu maşini de teren în parcul natural, sau spre lacul artificial Aoos, existând trasee special amenajate pentru doritorii de drumeţii. În centrul oraşului, vis-a-vis de parc, pe partea stângă se află biserica satului, Agias Paraschevi,  iar pe partea dreaptă se află Muzeul de Artă Modernă Averoff, creat la iniţiativa unui mare filantrop din Metsovo, a cărei statuie o veţi găsi în parcul de care tocmai am vorbit.
În toate satele aromâne veţi vedea în centru localităţii un arbore mare, bătrân. Se spune că aromânii, atunci când hotărau să înfiinţeze un sat, plantau în centru un pom (de obicei, platan), iar dacă acestuia îi mergea bine, acolo ridicau şi locuinţele. Simbolul Pomului Vieţii este unul milenar. Pe meterezele Bisericii Omului de la Adamclisi apar, în spatele fiecărui reprezentant al unei seminţii a poporului multietnic al Geţilor de Aur primordiali, Pomul Vieţii specific neamului lui. „Testul” pomului era o modalitate de a testa voinţa divină, de a afla dacă locul e bun sau rău, dacă viaţa viitoare a satului va curge cum trebuie în acel loc şi va fi ferită de rele, pentru că locurile sunt încărcate de un spirit al lor, care aduce fericire şi noroc, sau dimpotrivă, neşansă şi ghinion. Toate satele din „Vlahohoria” (aşa cum numesc grecii aşezările locuite de aromâni) şi toate cele 45 de sate din Zagori păstrează, fără excepţie, acest detaliu „arhitectonic” natural, adică Pomul, care este inima aşezării şi în jurul căruia este construit satul. Este adevărat că Grecia a inventat „agora”, dar nu acesta este tipul cel mai vechi de piaţă; acesta aparţine vechilor aromâni (vlahi; Geţi de Aur primordiali) adunaţi în jurul Marelui Arbore. De altfel, la Iliohori, Dobrinovo, sat aromân din Zagori de răsărit, se află unul dintre cei mai bătrâni pomi din Grecia. Acesta are o circumferinţă de 11 metri, iar crengile formează o coroană de 35 de metri în diametru. Sub el se desfăşoară întreaga viaţă a comunităţii; acolo se adună cogeabaşii, acolo se ţin sărbătorile, acolo se întâmplă totul.
Continuând călătoria şi urcând în munţi întâlneşti localităţile Kalarrytes (Călăraşi) şi Syrrako (Seracu, Săracu). Stau faţă în faţă pe doi versanţi opuşi. Jos în vale este mănăstirea vlahă de la Kipina, a cărei biserică se continuă cu o peşteră naturală, lungă de 20 de kilometri (în ideea unui zeu Mitra, născut din piatră, dintr-o peşteră; şi Iisus s-a născut într-un grajd găzduit într-o grotă). Satul Kalarrytes (Călăraşi) este atestat de pe la anul 1000, când era locuit tot de vlahi. Kalarrytes şi Syrrako aveau relaţii comerciale importante, cu Veneţia şi Franţa. Făceau ţesături preţioase şi bijuterii. În Zagori (din slavă: „dincolo de munte”) mai sunt 45 de sate, spre graniţa cu Albania, locuite tot de aromâni. Peisajele sunt de poveste, iar dintre acestea se decupează ca unicat canionul râului Vikos, intrat în cartea recordurilor datorită pereţilor lui ce ajung la 1 km. înălţime. Zagori este un loc încă sălbatic şi natural unde se vorbeşte vlaha.
La Metsovo (Aminciu), bătrânele, duminica, la slujbă, poartă costum popular. În zonă avem satele aromâneşti Ameru, Doliani, Tristeno, Flamburari, Băiasa, Perivoli. Pensiunile şi tavernele de aici au nume – grafiate cu alfabet latin sau grecesc – precum: La munte, La moară, Casa Caldă, La casa di lemnu, La codru, La noi, de parcă eşti cumva chiar acasă. La Anthusa, Lipiniţa, lângă nelipsitul mare platan, este o inscripţie ce spune: Chini vini, oaspe! „Oaspe” înseamnă „prieten”, aşa că veţi fi bine primiţi aici de fraţii noştri aromâni. Sper ca v-am convins că Metsovo (Aminciu) merită vizitat, chiar şi pentru o după-amiază, în drumul vostru spre insulele greceşti. Veţi descoperi un orăşel superb unde, mai mult ca în orice loc de pe planetă, vă veţi simţi ca acasă, căci Chini vini, oaspe! (George V. GRIGORE)