Omnes simul
Data:
27 septembrie 2018
O ţară rotundă şi blândă ca un cântec de leagăn. Deopotrivă matcă fertilă şi matrice a unei spiritualităţi fecunde, dar şi un imens arhondaric la răscrucea marilor blesteme şi frământări care au marcat acest colţ al Europei. Trăitor în aceste ţinuturi bătute de oşti venite de aiurea, măturate de valuri pustiitoare, poporul român a dat naştere unui fermecător complex oximoronic. O autoironie uneori constructivă, alteori păguboasă, un amestec exotic de contradicţii, asocieri şi mentalităţi stranii, un fel de half-harted balcanic cu iz de iarmaroc cosmopolit.
Secole de viaţă conflictuală, războaie nesfârşite şi o permanentă nestatornicie au transformat acest ţinut într-un imens hipogeu în care zac amestecate rămăşiţele tuturor seminţiilor care au trecut şi au rămas aici, construind, muncind, îmbogăţind datinile locului cu obiceiuri şi tradiţii de aiurea, aşezând încet, dar cu osârdie, piatră peste piatră la temelia unei noi naţiuni care urma să se afirme în curgerea istoriei. Cât de rotundă şi de întreagă ar fi România de astăzi fără minorităţile etnice de pe teritoriul său actual? Cât şi cum a fost îmbogăţită cultura română prin contactul cu acestea? Cum ar arăta oraşele noastre fără influenţa lor? Răspunsul nu este uşor de dat. Ceea ce numim astăzi cultură naţională pare mai degrabă rezultatul unei stranii aculturaţii mutuale, un fel de schimb permanent de informaţii în ambele sensuri, o continuă şi de neoprit emulaţie care transcende, sfidând, vremurile. Totul se aşază pe un trunchi generos, un soclu autohton de netăgăduit, o rădăcină ca un port-altoi prielnic oricărei mlădiţe.
Sigur, nu întotdeauna convieţuirea a fost paşnică. Unii au văzut aici un fel de nullius terram, o ţară a nimănui, gata de a fi luată în stăpânire, spre a fi subjugată şi spoliată după bunul plac, ignorând tradiţiile, credinţa, obiceiurile şi oamenii locului. Alţii, din fericire cei mai mulţi, au găsit aici locul ideal pentru a întemeia familii, a clădi case, a-şi creşte copiii departe de agresivitatea şi nesiguranţa care au pândit şi înconjurat dintotdeauna aceste ţinuturi. Cu toţii însă, şi cuceritorii şi cei veniţi în căutarea unei vieţi mai bune, au lăsat un semn al trecerii sau rămânerii lor, au creat acele rotunjimi făuritoare, acea forfotă de Babel balcanic cald, primitor, de o neasemuită unicitate.
După strămutarea în Transilvania a unui număr foarte mare de colonişti secui, înfăptuită de regii maghiari încă din secolul al IX-lea, urmată de colonizarea saşilor în sudul regiunii, începând cu a doua jumătate a secolului al XII-lea, succede o perioadă de centralizare şi afirmare a statalităţii celor trei principate româneşti, astfel încât, până la apariţia ameninţării otomane, la jumătatea veacului al XIV-lea acestea devin un atractiv pol economic aşezat la răscrucea drumurilor dintre Orient şi Apus.
Primii domni români, dornici de a-şi întări puterea şi având strânse legături, uneori de vasalitate, cu Apusul, au chemat meşteri străini pentru a le dura curţi trainice şi case domneşti pe măsura noii puteri feudale dobândite. Aşa ajung aici primii meşteri italieni: pictori, zidari, zugravi, pietrari, dulgheri, aducând cu ei creativitatea şi formele inovative ale Renaşterii pe care le regăsim şi astăzi în frescele din bisericile foarte vechi sau în arhitectura vechilor cetăţi medievale româneşti, acum, din păcate, în ruină. Mulţi aveau să rămână aici, continuându-şi munca şi întemeind familii, iar cei întorşi în ţinuturile natale vor povesti despre bogăţia locurilor şi ospitalitatea localnicilor, trezind interesul negustorilor genovezi sau al mesagerilor Serenissimei Republici, aflaţi în căutarea unor noi rute de transport al mărfurilor dinspre şi spre Orient.
Alungaţi de hoardele turco-persane ale Imperiului Selgiucizilor, care ocupaseră şi dezmembraseră Regatul medieval al Armeniei Mari, armenii ajung în Ţările Române aducând cu ei un imens şi multicolor bagaj de tradiţii, obiceiuri laice, religioase şi gastronomice. Farmecul şi priceperea meşteşugarului sau neguţătorului, plăcerea tocmelii fără sfârşit, viclenia plină de haz, tâlcul ascuns în spatele cuvintelor, o impresionantă aristocraţie a spiritului, au cimentat o relaţie de secole, completând şi îmbogăţind permanent meandrele culturii naţionale.
Mai mult de jumătate din istoria principatelor dunărene stă sub semnul ocupaţiei turceşti. De unde şi câteva metehne lipite de sufletul autohton, dar şi o mulţime de cuvinte, obiceiuri sau influenţe orientale intrate în cotidian, de la gastronomie, educaţie laică, comportament social şi până la banala baie publică. Şi ne-au mai rămas forfota de suk a târgurilor, o anumită încetineală a lucrului, dar şi plăcerea de neegalat a cafelei fierte pe îndelete la nisip. Se spune că cel mai dăunător lucru pe care această influenţă ni l-a adus poate fi sintetizat în celebrul proverb „capul plecat sabia nu-l taie”, uitându-se că respectiva zicere este o invenţie autohtonă, nicidecum o deviză otomană. Se mai spune că vasalul este un produs politico-economic al suzeranului. Aici sunt de acord. Poate că un stăpân mai dinspre apus ar fi generat o evoluţie altfel, mai bună adică, deşi atât datele istorice, cât şi prezentul ne demonstrează contrariul. Deopotrivă huliţi şi adulaţi (de o parte a elitelor conducătoare), dintre toţi cei care ne-au „certat” cu oaste, turcii vor rămâne, totuşi, pururea celebri pentru rigurozitatea cu care eliberau chitanţe de fiecare dată când primeau tributul plătit de domnii români suzeranului de la Constantinopole.
Ridicându-şi încă din antichitate primele cetăţi pe malurile nisipoase ale Mării Negre, primele comunităţi greceşti din această parte de lume au statuat un mod de viaţă în perfectă armonie cu elementul autohton. Putem vorbi astăzi despre reducerea sincroniei amestecului de limbi şi dialecte vorbite pe vechiul teritoriu al ţării, prin deschiderea şi contactele dintre negustorii şi aventurierii care, pornind din aceste fortăreţe, ajungeau până aproape de malurile Tisei. Urmaşii glorioasei Republici Ateniene aveau să influenţeze nu numai comerţul şi meşteşugurile, ci mai ales mentalitatea băştinaşilor, introducând arta negocierii şi a oratoriei, dar şi o oarecare lentoare levantină. Mai târziu, experienţa domniilor fanariote avea să creeze un clişeu nefundamentat istoric care se păstrează până în zilele noastre. Dincolo de patimi şi automatisme sterile de gândire, epoca domnilor din Fanar trebuie reevaluată conform adevărului istoric. Aceste domnii s-au desfăşurat de-a lungul secolului al XVIII-lea, într-o Europă care se trezea la viaţă, în plin iluminism, sub domnia barocă şi strălucitoare a Majestăţilor lor Despotice, care a adus, pe lângă laicizarea statului, şi o nouă concepţie asupra vieţii şi celebrării acesteia prin luxură şi serbări fastuoase, precum şi o mulţime de reforme care aveau să îndrepte continentul spre modernitate. În Principate, lucrurile stau un pic diferit. Devastate de interminabilele războaie austro-ruso-turce, invadate şi ocupate de mai multe ori, cele două state dunărene au beneficiat, totuşi, de o mulţime de reforme iniţiate mai ales de Constantin Mavrocordat. Acesta a modernizat statul român prin reforma fiscală şi instituirea unui sistem de taxe controlat legic, şi nu aleatoriu ca până atunci, a construit şcoli şi mânăstiri, a iniţiat sistematizarea unor urbe din ambele principate. A urmat Codul de Legi al lui Ipsilanti, introducerea iluminatului public de către Vodă Caragea şi multe alte reforme benefice, motiv pentru care se demonstrează încă o dată că studiul istoriei trebuie să se facă fără patimă şi resentimente.
Dintre toate seminţiile pământului, Dumnezeu i-a ales pe evrei drept pildă pentru mântuire prin suferinţă. Nu există popor mai pribegit şi mai prigonit. Neguţători şi meşteri pricepuţi, înzestraţi cu o inteligenţă nativă greu de egalat, şireţi, dar şi plini de haz, renumiţi pentru talentul în afaceri, ei rămân adevăraţi supravieţuitori. Ajunşi în Ţările Române încă din secolul al XIV-lea, apoi într-un val emigraţional uriaş la începutul secolului al XIX-lea, evreii vor clădi o comunitate aparte, cu obiceiuri şi tradiţii ciudate, dar şi un excelent corp profesional, de amplă respiraţie spirituală. Nu voi uita niciodată vacanţele petrecute în curtea bunicilor alături de o numeroasă familie de evrei, aşa cum nu voi da uitării ispăşirea prin post negru şi smerenia zilelor de Yom Kipur sau gustul ciolentului de gâscă cu chigălă, din zilele de Sabat. Oameni veseli şi neranchiunoşi, evreii sunt probabil singurul popor care înţelege cu adevărat efemeritatea omului pe Pământ, caracterul trecător al luptei între bine şi rău.
Botezaţi în praful drumului, crescuţi la umbra căruţelor cu coviltir zdrenţuit, nestatornici, şmecheri şi nebuni, ţiganii – consideraţi descendenţii castei indiene Ksatriya, alungaţi din nordul Indiei pentru a li se lua pământurile – apar în Principate încă din secolul al XIII-lea. Poate nicăieri în lume ciocnirea culturilor nu a fost mai violentă decât în cazul acestei seminţii. Nonconformişti şi veseli, trăind într-un propriu sistem cutumiar şi manifestând un dezinteres total pentru ziua de mâine, ei reprezintă ilustrarea cea mai bună a formulării carpe diem din poemul lui Horatio. Meşteşugari pricepuţi la prelucrarea metalelor preţioase sau comune, de strălucirea cărora au fost mereu atraşi, florari iscusiţi şi muzicanţi înnăscuţi, ei au fost şi vor rămâne motiv de polemică în societate, dar şi o pată de culoare fără de care nu putem concepe mediul în care trăim. În urmă cu câţiva ani, am avut norocul să fiu oaspetele unei şatre aşezate undeva, în praful Bărăganului. Poveştile pe care le-am ascultat, mirosul focului, sudoarea cailor, copiii alergând liberi pe câmp, pasiunea şi trăirea intensă, cântecele şi ospitalitatea lor, au fost o experienţă pe care nu o voi uita niciodată. Atunci am înţeles pentru prima oară că pentru această naţie, oriunde s-ar afla, respectul celui căruia îi întind mâna şi îl primesc în casa lor este o problemă de viaţă şi de moarte. Odată ce le-ai câştigat respectul, îţi vor fi cei mai devotaţi prieteni. Şi asta, cu tot nonconformismul lor, mi-i apropie. Acest lucru este, de altfel, valabil pentru orice fenomen de interculturalitate: interconectarea culturilor nu se poate face prin asimilare, ci prin armonizare.
Timp de peste opt sute de ani, prigoana şi vremurile potrivnice au adus valuri de popoare care au găsit aici refugiul, locul ideal al împlinirii. Au fost şi sunt ruşi, ucraineni, polonezi, cehi, slovaci, ruteni, albanezi, bulgari, toţi adăugând ceva nou, specific, înălţând o cultură mereu vie, de un straniu dinamism caracteristic societăţilor multiculturale. Aici, împreună, am clădit o ţară, aici, împreună ne-am găsit împlinirea. De la farmecul bizantin al arhitecturii Vechiului Regat şi până la catedralele cu turle obraznice ale burgurilor saxone din sudul Ardealului, de la gulaşul pritocit în aromă de kürtőskallacs copt pe jar, până la şuberekul tătăresc, de la sangvinitatea dansurilor sirtaki şi csárdás, până la chiuiturile horei şi căluşului, toate acestea închid un cerc care dăruieşte farmecul inegalabil al unui pământ de poveste. A fi împreună a fost şi este un exerciţiu cultural de o superbă unicitate. Un exemplu ferm de diversitate constructivă, trăită într-o unitate greu de definit altfel.
România, o ţară rotundă şi blândă ca un cântec de leagăn. (Dragoş CIOCĂZAN)
Numărul 808
