„Oaspeţi perfecţi”

Aşa i-a catalogat UEFA pe cei din echipa naţională de fotbal a României. După ce au pierdut meciul cu Ţările de Jos, şi-au salutat publicul, au lăcrimat puţin, au aplaudat împreună cu miile de oameni veniţi să-i susţină şi s-au îndreptat trişti spre vestiar. Înainte de a urca în autocar, au făcut curăţenie lună şi le-au lăsat gazdelor o scrisoare de mulţumire. Imaginile cu vestiarul românilor a făcut înconjurul lumii. La fel şi cele cu galeria care i-a susţinut, făcând să vibreze stadioanele în acordurile Imnului de stat al României. Fără incidente, fără vitrine sau capete sparte, fără înjurături şi scandaluri, fără tribune şi cârciumi devastate. Doar mici acte de indisciplină sancţionate prompt cu amendă de riguroşii poliţişti germani, deşi chiar şi aceştia din urmă nu şi-au putut stăpâni zâmbetele la vederea unui asemenea entuziasm. Nici urmă de supărare, de ranchiună, doar bătăi pe umăr, bucurie, râsete. Comentatorii altor televiziuni au rămas cu gura căscată. Cum adică, băieţii ăştia au pierdut, pleacă acasă şi galeria îi ovaţionează de parcă ar fi câştigat campionatul? Nu ne cunoaşteţi, domnilor! Pentru noi, contează cum pleci: cu coada între picioare, după nişte meciuri în care ai aşteptat apatic să-ţi intre mingea în poartă, sau cu fruntea sus, ştiind că te-ai bătut până la ultimul strop de sudoare cu una dintre cele mai bune echipe de fotbal ale lumii, în strigătele unei neobosite galerii care, la finalul ultimului meci susţinut de naţionala noastră la EURO 2024, înţelegând că totul e pierdut, s-a ridicat în picioare şi a cântat imnul ţării. Nu vreau să alunecăm în epic, dar chiar am trăit un basm. Nu ai cum să nu-i iubeşti pe aceşti oameni, care, vorba unui jurnalist de obicei foarte zgârcit cu laudele: „Chiar au jucat fotbal, au dat totul, au scrâşnit din dinţi, s-au bătut din prima până în ultima secundă. N-am mai văzut aşa ceva de multă vreme!” Într-adevăr, n-am mai văzut. Se numeşte fair-play. Sau iubire. Până la urmă e o problemă de imagine, mai precis de schimbare a acesteia – am fost, în sfârşit, văzuţi şi înţeleşi altfel decât până acum. Aşa cum suntem. Cu bunele, cu relele noastre, dar şi cu uluitorul devotament de care suntem capabili atunci când ne amintim (foarte, foarte rar) că suntem o naţiune. Puţin cam indisciplinată, cam sentimentală şi cam orgolioasă, dar, totuşi, o naţiune care a oferit o lecţie de bun-simţ, de impresionantă dăruire.

Dincolo de comentariile răutăcioase ale unora sau altora, dincolo de arbitrajul revoltător de prost, dincolo de faptul că, uneori, pe teren s-a desfăşurat mai degrabă un meci de rugby sau unul de box decât unul de fotbal, trebuie să recunoaştem că olandezii au fost, cu durere o spun, mai buni. Experienţa şi-a spus cuvântul. Ceea ce este însă important este altceva: reacţia fanilor olandezi pe reţelele de socializare. Toţi felicită echipa României, toţi îşi arată respectul pentru o mână de jucători care şi-au dat sufletul pe teren în faţa unei echipe net superioare, toţi apreciază inimoasa galerie. Iar reacţia fanilor români este şi mai surprinzătoare: într-o covârşitoare majoritate, ei felicită echipa Ţărilor de Jos pentru victorie (pe care o numesc „meritată”) şi îi urează succes în continuare. Iar olandezii le răspund cu mulţumiri, urări de succes, încurajări însoţite de inimioare, aplauze, reverenţe. În sfârşit, o lecţie de civilizaţie. Deci se poate şi aşa. Putem numi asta normalitate, spirit european, sportivitate, educaţie, spuneţi-i cum vreţi, doar că se întâmplă atât de rar, încât pare ireal. Să sperăm la o amplificare şi perpetuare a acestor atitudini? Cred că da, fiindcă se dovedeşte încă o dată că naţiunile îşi aleg singure drumul atunci când nu sunt asmuţite, meschin şi samavolnic, una împotriva alteia. Ne-am fi aşteptat, având în vedere exacerbarea atitudinilor naţionaliste din ultimii ani şi nenumăratele crize prin care trece continentul nostru, la incidente violente, la insulte şi bătăi de stradă, dar nu s-a întâmplat aşa. Statistic vorbind, se pare că acesta a fost cel mai paşnic campionat european din ultimul sfert de secol, raportat atât la comportamentul din teren, cât şi la cel din tribune sau din oraşele în care au avut loc meciurile. Semne bune Europa are. Se pare că europenii au devenit, neaşteptat şi în ciuda eforturilor de a-i dezbina şi învrăjbi, bucuroşi de oaspeţi. De oaspeţi perfecţi, desigur. (Dragoş CIOCĂZAN)