Oameni şi cioareci

Se spune că portul popular dispare, acoperit de straturile groase de praf aşternute de modernitatea agresivă a ultimelor decenii. Nu cred în această teorie. Este adevărat că
în părţile cele mai avansate tehnologic ale Europei ideea de folclor a dispărut aproape complet, iar vechile costume tradiţionale mai pot fi găsite doar prin muzee. Însă, ceea ce stă la baza civilizaţiilor europene este tocmai preluarea selectivă şi înglobarea prin actua-lizare a tradiţiilor în noua cultură supraur-banizată a zilelor noastre. Omul din zonele rurale ale Apusului umblă îmbrăcat ca la oraş, conduce tractoare cu aer condiţionat şi supra-veghează grajdurile de pe laptop, dar continuă să gândească ca un ţăran. Până la ultimul
oscior. De fapt, acesta pare a fi secretul te-meiniciei culturilor din Apusul continentului: paradoxul asimilării treptate, cu calm şi în linişte, a vechiului, ca izvor al noului. Ei nu au ras temeliile pentru a construi pe fundaţii artificiale, ci au consolidat vechile baze peste care au aşezat elementele dinamice ale unei adaptări tenace la nou.
La noi, lucrurile au stat puţin altfel. Mai întâi am „ars” etapele, apoi ne-am complăcut într-un protocronism deşănţat. În ultimele trei decenii a fost măcel. Nimic din ceea ce am acumulat timp de sute de ani nu ni s-a mai părut ok. Am învăţat din mers, fără să aprofundăm, am asimilat aiurea tot felul de obiceiuri şi teorii, doar ca să fim în rândul lumii, uitând că a încerca să pari ceea ce nu eşti nu face decât să te umple de ridicol. Fiii de ţărani au început să pribegească prin lume, în căutarea unei vieţi mai bune, şi nimeni nu îi poate acuza pentru asta, dar şi pentru că li s-a indus convingerea că este ruşinos să ai unghiile murdare de ţărână sau să mâni vitele la islaz. Să porţi costumul popular? Ah, nu!
Nu va trece mult şi oamenii se vor întoarce la valorile culturii ţărăneşti, nu numai la noi, ci şi aiurea, pentru că resursele planetei au fost exploatate intensiv, forţând pământul să dea roade înzecit, dar fără gust. Sunt deja zeci de sate din România, care, după ce au stat în părăsire ani buni, prind iarăşi viaţă prin grija unor oameni care ştiu cu adevărat să iubească pământul şi traiul în armonie cu ritmurile naturii. Cioarecii strânşi pe picior, din pănură sau din dimie, împodobiţi cu găitane negre vor plesni din nou pe coapsele flăcăilor, ca semn al unei ancestrale şi de netăgăduit nobleţi a pământului. (Dragoş CIOCĂZAN)