O SUTĂ DE ANI DE LA VIZITA CUPLULUI REGAL ÎN POLONIA (IV)

Cracovia un oraş mult mai exuberant

Vechea capitală a Poloniei a întâmpinat cuplul regal cu o mare cordialitate, dar „pe o ploaie susţinută, fără şanse de oprire”, ceea ce a făcut imposibilă „marea recepţie populară” – punct din program pe care Regina îl va regreta. La gară, înalţii oaspeţi au fost aşteptaţi de o caleaşcă cu patru cai albi şi ţărani surugii „îmbrăcaţi în pitoreşti mantii albastre, cu multe panglici la pălăriile lor cu pene de păun”. Toate acestea nu se putea să nu o impresioneze pe Regină. În ciuda faptului că, din cauza ploii caleaşca, în care s-a suit şi voievodul ţinutului, a fost închisă, nu putea să nu observe Regina că „oamenii din Cracovia erau mult mai exuberanţi şi-şi manifestau bucuria în diferite moduri: „acoperindu-ne cu flori foarte frumoase, dar teribil de ude”. Delegaţia a fost condusă la: „veche fortăreaţă cu porţi duble, din mijlocul oraşului” (Barbakan N.M.), fiind primită de consiliul municipal, „potrivit unui vechi obicei”. De reţinut aprecierile pertinente pe care Regina le face despre vechea Biserica Mariană (Marienkiche) pe care a vizitat-o: „monument magnific plin de comori pe care, din nefericire, l-am vizitat mult prea rapid”. Şi, totuşi, din pana ei au ieşit câteva aprecieri demne de a fi reţinute de cele mai pretenţioase ghiduri turistice, mai ales de cele redactate în româneşte, cu privire la arta marelui artist Wit Stwosz, reprezentat de seamă al goticului polonez. N-avea de unde să ştie atunci Regina Maria că Veit Stos /numele în limba germană/, de a cărei operă s-a îndrăgostit, ar fi originar, probabil, cum s-a demonstrat în anii ’60 ai secolului trecut din localitatea hunedoreană – Hărău – şi nu din Cracovia, că urmaşii lui au creat opere prestigioase pe teritoriul românesc. (Vezi Heinz Stănescu, Wit Stwosz, Meridiane Editura Meridiane, 1960) Iată descrierea, antologică am putea spune, pe care a lăsat-o posterităţii Regina, poate una dintre cele mai succinte şi convingătoare despre acest lăcaş unic. „Aspectul general al bisericii este în stil gotic, iar plafonul este pictat în albastru, plin de imagini, şi înainte de a ajunge la marele altar, un extraordinar crucifix atârnă din acel plafon şi pare a fi paznicul tăcut al sanctuarului. Acest crucifix este din lemn pictat şi efectul este fantastic. Deşi în cea mai mare parte domină goticul, mai sunt, în diferite colţuri ale bisericii, şi stiluri mai vechi şi mai noi. În spatele altarului, sunt patru magnifice vitralii în culori superbe. Altarul, făcut de Veit Stoss, este înalt şi superb sculptat, reprezentând, cred, moartea Fecioarei. Întreaga biserică este dedicată Fecioarei. Sunt nişte superbe picturi clasice, un altar lateral minunat, în marmură şi bronz, pură renaştere. Am avut cu noi un pasionat profesor în vârstă /probabil Eisteicher/, care era tobă de cunoştinţe, dar n-am putut să exploatez acest lucru, pentru că tot timpul am fost zorită de ceilalţi. Aş fi vrut să am timp, să fac liniştită turul locului şi să exploatez fiecare colţişor, dar ei fixaseră programul, supraîncărcat, pe care noi trebuia să îl urmăm întocmai”. (Idem, op. cit. p. 257.)
Wawelul, de pe colina stâncoasă, edificiul în care se află înmormântaţi: Jan Sobieski, Tadeusz Kościuszko, Józef Poniatowski şi Adam Mickiewicz, unde au fost încoronaţi şi se odihnesc mulţi din regii Poloniei, „este un loc plin de comori, iar unele din aceste morminte sunt superbe. Între cele două părţi ale bisericii, care este în stil gotic şi a fost sfinţită la 1359, se află un altar apărat de un ciborium (baldachin în bazilicile creştine), care protejează sarcofagul de argint cizelat al Sf. Stanisław, patronul sfânt al Poloniei, care, fiind episcop al Cracoviei, a fost ucis în faţa marelui altar de către regele Bołesław, în 1079, o repetare a întâmplării lui Thomas Becket. Este acolo şi o minunată capelă laterală în întregime sculptată în piatră cenuşie cu mai multe morminte în marmură roşie şi cu figuri minunate, sculptate în cel mai pur stil renascentist italian. În partea opusă, se găseşte un mormânt modern, dar splendid al reginei Hedwige (Jadwiga) în marmură albă, cred.
Ea odihneşte cu toate însemnele regalităţii, cu coroana pe cap, drapată într-o lungă mantie, cu ambele mâini splendid sculptate, ridicate şi împreunate într-un semn de rugăciune. De jur împrejurul sarcofagului se află şi un şir de vulturi, heraldici. Deşi este singurul monument modern între atâtea altele vechi, el are frumuseţea lui perfectă. Mai este şi un alt mormânt modern, cu o superbă figură în bronz al unuia dintre regii pe care i-am admirat mai mult. Desigur că cei care au construit aceste două morminte moderne au făcut-o într-o armonie perfectă cu trecutul”. (Idem, op. cit. p. 257.) Reţinem şi descrierea succintă a sacristiei, care se poate mândri cu: „o bogată colecţie de odoare bisericeşti, cruci minunate, icoane sfinte, racle cu moaşte, veşminte vechi, goblenuri, broderii superbe, între altele o mică şi preţioasă cască bizantină din aur şi argint, şi o jumătate dintr-un covor unic turcesc, luat de la Constantinopol, de vreun rege ca pradă de război. Nu pot scrie tot ceea ce am văzut, rămâne fotografiat în mintea mea, ca să pot pune pe hârtie, în amănunt, nefiind în stare să absorb totul”. (Idem, op. cit. p. 258.)
Revenind la Palatul regal din Wawel, acesta este asemuit „cu o imensă şi frumoasă clădire medievală, începută în secolul al XIII-lea şi mărită succesiv de Cazimir cel Mare şi de Sigismud I, Jagiełło, şi care până în 1610 a fost reşedinţa regilor Poloniei. A suferit foarte mult din cauza incendiilor şi dezastrelor şi, începând cu 1846, a fost folosită ca spital militar şi cazarmă. (austriacă – N.M.). Acum este totuşi liber şi este restaurat cu grijă şi gust, deşi lent, din pricina lipsei de fonduri. La subsol se află o completă capelă bizantină, goală dar neatinsă şi încă poate fi foarte interesantă. Am fost duşi, de asemenea, să vedem una dintre cele mai frumoase colecţii existente de goblenuri, imense şi splendide, din care aproape o duzină reprezintă întreaga istorie a creaţiei şi potopul, opere de artă minunate, toate lucrate cu fir de aur”. (Idem, op. cit. p. 258) Regina crede că aceste capodopere datau din timpul stăpânirii ruse. /De data aceasta s-a înşelat – N.M./. Goblenurile menţionate au fost vremelnic însuşite de ruşi. Acesta au împodobit palate ruseşti, însă Pilsudski a vegheat ca după pacea de la Riga din 1921 să fie retrocedate Poloniei, la fel şi aurul pe care îl luase ţarii de la polonezi. Şeful Legaţiei române la Varşovia, Alexandru G. Florescu aflase cu ceva timp în urmă, de la ministrul de externe, Prinţul Sapieha că „acel aur s-ar fi putut să fie românesc”. Ar fi avut ce discuta cu gazdele poloneze despre preţioasele sale bijuterii care se mai aflau la Kremlin. Revenind la goblenuri (arrasuri) acestea au fost comandate de Sigismund cel Bătrân din Ţările de Jos în secolul al XVI-lea. O minune, consideră regina, „este că ele sunt complete şi nedeteriorate. Se pare că nu au fost niciodată folosite, ci ţinute numai rulate, din cauza valorii lor inestimabile”. Aceste inestimabile opere ale artei universale aveau să fie salvate de la distrugere, încă o dată, în 1939, datorită sprijinului, griji şi ajutorului acordate de autori-tăţile româneşti. Ele au fost transportate din Polonia, direct în România, cu 60 de camioane, împreună cu multe din obiectele remarcate de Regină în sacristie, în septembrie 1939. La începutul anului 1940 au fost transportate în Occident şi apoi în Canada, de unde s-au înapoiat la Wawel, abia în anul 1960.
Regretă mult Regina că este nevoită să se despartă de marile capodopere de la Wawel, în program figurând vizita de la salina Wieliczka: „foarte mare şi frumoasă”. Comparând-o cu cea de la Slănic Prahova, ultima i se pare a fi „mult mai impresionantă”, deoarece aceasta pare a fi: „o extraordinară catedrală, care nu este susţinută de nici un fel de coloane, şi din interiorul căreia poţi privi în jos şi-i poţi vedea pe oamenii care lucrează”.
La recepţia oferită de autorităţi, Regina Maria a remarcat cum „toate mărimile din zonă s-au strâns să ne onoreze”. La masă, cu un profesor în vârstă, om de lume /probabil renumitul istoric de artă – Eistraicher – cum am mai spus/, n-a fost subiect pe care să nu îl fi discutat, Regina fiind dornică să afle cât mai multe: „în franceză, fie în germană”.

Ţinutul Łancutului sau despre paradis

A doua zi dimineaţa s-a ajuns cu trenul la Łancut, care i s-a părut a fi „paradisu” „Ploaia se oprise şi, deşi era umezeală, am putut merge cu caleştile deschise la palatul de reşedinţă. Şi ce caleşti! Şi ce cai! Şi ce terenuri! Şi ce casă! Singurul cuvânt este magnific. Toate superlativele pot fi folosite fără nici o exagerare”. (Ibidem p. 258)
Cred că nici un cap încoronat, care trăise în Anglia şi în Malta, care cunoscuse îndeaproape patrimoniul cultural german, austriac, francez şi rus, cu tot ce exista în aceste ţări mai de preţ, nu s-a exprimat cu atâta entuziasm despre palatul din Łancut şi împrejurimile sale. Pentru monografiile care se vor scrie despre aceste locuri să consemnăm impresiile unei Regine nepereche în receptarea frumosului şi a culturii în accepţiunea ei largă.
„Nu pot începe să descriu totul – regal este cuvântul, şi este întreţinut aşa cum numai în Anglia am văzut, parcul, casa, grădina, grajdurile, servitorii, masa, serele, totul tip-top, iar casa este un adevărat muzeu cu lucruri preţioase şi, în acelaşi timp, este şi o grădină de flori, şi are tot confortul modern, şi lux până la cel mai mărunt detaliu – o adevărată bucurie pentru ochi, nas, percepţia tuturor simţurilor este totală şi absolut satisfăcută. A fost aproape exagerat de perfect, de fapt aveai sentimentul că te afli într-un vis deosebit de plăcut, care nu poate să dureze, şi totuşi nu a dispărut la deşteptarea noastră. A doua zi dimineaţa el era încă acolo, în perfecţiunea lui absolută”. (Idem, p. 259) Mai adaugă, că florile au fost cele care ar fi făcut: „să o înnebunească atât de mult”.
„Sumedenie de hortensii roz, imense, erau în toate pervazele ferestrelor, de la toate coridoarele, precum şi uriaşe mănunchiuri de nemţişori înalţi, albaştri ca cerul, minunaţi trandafiri şi garoafe. Am mers în jurul lor ca să mă umplu de mulţumirea de a fi într-un cadru perfect, adesea visat, de frumuseţe şi gust absolut, fără cusur, totul ţinut în aşa desăvârşită stare care a fost creată de-a lungul timpului de multe generaţii. Felul de lucruri care sunt pe cale de dispariţie, dar care sunt atât de minunate pentru cei cu gusturi şi cu simţuri rafinate. Nivelul era atât de ridicat şi totuşi îţi dădeai seama că nu se făcuse nici un efort special, ci că (acesta) era standardul obişnuit”. (idem, op. cit. pp. 260-261.) Cu siguranţă multe din cele văzute aici la Łancut a transferat regina în palatele ei din România, la Cotroceni, la Sinaia, (Cf. Narcis Dorin Ion, Comorile Peleşului, Editura Magic Print, Oneşti 2022.) Bran şi mai ales la Balcic. Şi dineul de la Łancut a fost „culmea perfecţiunii”. „Încăperea, florile, serviciul, argintăria, porţelanurile, cristalurile, mâncarea, vinul, iluminatul – de asemenea societatea – pentru că, fireşte, acesta este locul de întâlnire al celor mai desăvârşite şi mai nobile persoane”.
„Duca şi Brătianu, la fel şi domnii noştri au fost foarte impresionaţi, niciunul din ei nu mai văzuseră până atunci ceva asemănător, chiar şi la Curte, poate doar la Curtea britanică, dar mulţi dintre ei nu fuseseră acolo. În acelaşi timp, a fost o întrunire veselă, aproape informală, cu nimic altceva decât oameni plăcuţi”. (Idem, op. cit. pp. 262-263.) A doua zi, bucuria Reginei a constat în faptul că le-a putut arăta gazdelor „ce poate face (ea) dintr-un cal”.
Iată un pasaj al convorbirilor reginei cu cei care au însoţit-o la partida veselă de călărie. Aceasta, în drum spre Palat, între galopuri. Nu i-a scăpat Reginei „dorinţa acestora/ a polonezilor/ spre monarhie, care, declară ei, este împăr-tăşită şi de ţărani. Acest lucru le-a prilejuit, fireşte, o bună ocazie ca să-mi spună lucruri plăcute, că eram cea de care aveau nevoie, că România ar trebui să mă dea lor cu împrumut pentru un timp etc. Am repetat ceea ce îmi spusese deja Majestatea Sa, că Vitos, actualul premier este ţăran, că el admite un rege cu condiţia ca acesta să-i aducă o regină ca mine. Ei au început atunci să mă întrebe, cu toată seriozitatea, dacă noi n-am vrea să le dăm lor pe Nicky, atunci când ţara lor ar fi pregătită pentru monarhie. Ei voiau o alianţă mai strânsă cu România, şi mai ales, un copil de-al meu”. Am râs şi n-am zis nimic”. Au fost şi alte propuneri că, eventual, Ileana ar putea fi regină (Skrzynski a fost acesta) sau – şi mai bine -, unul din fiii lui Alfonso, infante de Spania, căsătorit cu sora ei mai mică, care era şi catolic.” (Idem, op cit. p. 263.)

***

Aici, la Łancut, în vara anului 1923, în timpul vizitei cuplului regal al României în Polonia, s-a născut ideea, apoi planul, pe care cu siguranţă regina l-a discutat cu prietenul ei Pilsudski şi amândoi au ţinut-o în cel mai mare secret. Într-o eventuală ecuaţie a plasat Mareşalul pe una din fiicele sale; asta în 1928 – când Ferdinand murise – sau şi mai concret în 1931, când starea sănătăţii lui Pilsudski, se şubrezea văzând cu ochii. Cert este că şi-a luat rolul de socru în serios în august 1931, invitându-l pe Prinţul Nicolae la Varşovia, unde va fi primit ca un rege. Revenirea lui Carol al II-lea în ţară, după exilul autoimpus, raporturile lui condamnabile cu Regina vor deveni principala piedică în realizarea proiectului matrimonial. Aducând şi Spania în ecuaţie, nu ştim doar dacă gazdele i-au spus Mariei că în secolul al XVI-lea, Polonia a avut-o pe tron alături de Zygmunt Stary pe Regina Bona, italiancă de origine (Bona Dei gratia regina Poloniae, magna dux Lithuaniae, Barique princeps Rossani, Russiae, Prussiae, Masoviae etc. domina), care a intrat în conştiinţa polonezilor cu un neîntrecut Mecena al Renaşteririi, cu ale cărei opere de bun gust Wawelul s-a mândrit şi se mândreşte, inclusiv cu goblenurile pe care înaltul oaspete le admirase. Se remarcă în paginile de mai sus bucuria Reginei Maria satisfacţia de a fi petrecut momente de veritabilă desfătare în compania vechilor familii nobiliare poloneze: Potocki, Radziwiłł, Poniatowski, Lubomirski, Przeżdziecki, Branicki sau Sapieha (un urmaş a celui din urmă a semnat, la 3 martie 1921, împreună cu Take Ionescu Convenţia militară româno-polonă). Nu îi scapă Reginei faptul că Brătianu şi Duca, „în ciuda ideilor lor democratice avansate, pluteau într-un fel de beatitudine şi încântare pentru tot”. Vizita la Łancut fost şi pentru ei: „o pauză în urâta existenţă din prezent, un fel de oază în “es war einmal”, încât aceştia „nu au putut rezista farmecului şi atracţiei imense”. După ce a văzut şi s-a fotografiat cu caii, admirându-i cu mare pricepere, la fel şi grajdurile „impecabile” constată că: aici „se aflau cele mai frumoase trăsuri, cu zecile, şi majoritatea din lemn în culoare matur, lustruit, ca Rolls Royce-ul meu. Acestea arată teribil de elegant şi sunt întreţinute ireproşabil”. Aflăm că proprietarul moşiei de la Florica s-a interesat de „latura economică a marelui domeniu”.
„Brătianu a fost, în general, atât de satisfăcut de călătoria noastră, încât şi-a încălcat principiile şi mi-a făcut un compliment, ceea ce este un lucru rar la el. În general, el este mai curând gata să blameze şi este zgârcit cu laudele. De data aceasta, a găsit totuşi prilejul să-mi spună că am fost . Sunt propriile lui cuvinte”. (Idem, p. 265)
Se vede că i-a căzut la inimă aprecierea făcută de primul ministru al ţării, mai ales că n-a uitat, cum în tinereţe, avându-l alături pe bătrânul şef al Curţii Kalinderu (Ioan Lazăr Kalinderu, principal confident, timp de treizeci de ani al regelui Carol I, în calitate de administrator al domeniilor coroanei şi timp şi trei ani – preşedinte al Academiei Române.), acesta nu se sfia în a o dojeni în ceea ce ea făcea, iar acestuia nu-i plăcea. Cu cele mai bune impresii, cu compar-timentul plin de flori frumoase, însoţită de persoanele ataşate pe lângă delegaţie a ajuns la Lemberg, despărţindu-se de Polonia şi de polonezi „în mijlocul ovaţiilor, muzicii şi al mulţimii entuziaste care venise să ne conducă.”

***

Ca şi în alte vizite pe care Regina Maria a României le-a efectuat în străinătate, în tinereţe, în postură de Prinţesă sau ca al doilea Cap Încoronat al ţării, la Varşovia, la Cracovia sau Lancut, în vechea, în nobila Polonie renăscută, pentru care nutrea o stimă, nu putem să nu remarcăm dorinţa ei de a ridica demn România pe harta lumii. Şi a făcut aceasta cum doar Miron Costin a făcut-o în scrierile sale, în limba polonă aşternute pe hârtie, intrate în istoria literaturii medievale poloneze. Cultura ei aleasă şi bunul simţ înnăscut au ajutat-o să facă o „figura fără de reproş” şi aici pe Vistula, la fel cum o făcuse în Rusia, în Germania, în Franţa, Anglia sau America. Totul cu dibăcie şi fineţe de neîntrecut.