O SUTĂ DE ANI DE LA VIZITA CUPLULUI REGAL ÎN POLONIA (III)

Distinsă cu Vulturul alb…

A urmat „ceremonia absurdă a vizitelor reciproce, deosebit de comice”; la Palatul Belvedere, unde locuia preşedintele, i-a fost oferit un mic dejun, pentru că încăperile sunt mici, iar după o scurtă odihnă (au urmat) audienţele, primind tot felul de doamne, dar şi pe cardinalul Poloniei, corpul diplomatic etc.” A reţinut Regina din avalanşa de impresii doar chipul ambasadorului american, cu „figură inteligentă, cu tenul închis, care rareori se poate vedea între americani, şi care ar putea fi italian”. „Acest mare cerc – remarcă Regina – mi-a solicitat toată energia ca să găsesc ceva nu prea stupid de spus fiecăruia”. Se poate spune azi că ea stăpânea la perfecţiune arta protocolului.
Aflăm pentru prima dată că la marele dineu de gală gazdele i-au înmânat cel mai important ordin polonez: Vulturul alb, distincţie oferită cu trei ani mai înainte şi Regelui, pentru meritele enumerate anterior, din partea comandantului suprem, Józef Piłsudski, prin ambasadorul polonez la Bucureşti, Aleksander Skrzynski.

Astfel, Regina Maria a României face parte dintre primii demnitari străini, prima ca femeie, care au primit această distincţie; cea mai înaltă recunoaştere a autorităţilor de stat din Polonia până în vremurile noastre. Este oferit şi azi de şeful statului polonez. Amintesc că distincţia respectivă a fost oferită şi poetei laureate a Premiului Nobel pentru literatură, Wisława Szymborska. La rându-i, poeta, căreia în acest an îi este marcat centenarul naşterii, a dăruit-o Muzeului Colegium Maius din Cracovia, deci uneia dintre cele mai vechi universităţi poloneze, înfiinţată la 1364.
Nu despre importanţa decoraţiei primite vorbeşte în scrierile sale regina, ci despre faptul că: „din fericire (aceasta) are o panglică de o culoare fină albastră ce se potriveşte foarte bine cu rochia aurie (făcută de Redfern) pentru această ocazie, şi cu safirele ei”… (Ibidem, p. 248) Deşi s-a făcut tot ce se putea, ca diadema pe care o purta să nu o rănească, „în final ea totuşi m-a rănit îngrozitor, apăsându-mă nemilos pe creier şi torturându-mă”. După descriere, am tras concluzia că acţiunea s-a petrecut la Palatul – Castelul Regal, din incinta Oraşului Vechi, edificiu distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial şi reconstruit spre sfârşitul secolului trecut, din iniţiativa liderului Edward Gierek, aceasta la insistenţele profesorului meu de istoria artei, Stanislaw Lorentz, cel care mi-a mărturisit datele de mai sus, în anul 1977, la vernisajul unei expoziţii consacrată lui Constantin Brâncuşi.
„Sala în care a avut loc dineul este mare şi albă, cu flamuri vechi ce atârnau, o încăpere remarcabilă şi impunătoare. Am stat între preşedinte şi cardinal. Draga doamnă în vârstă, soţia preşedintelui, era îmbrăcată într-o toaletă de dantelă argintie, cu o construcţie cam naivă pentru faţa ei bătrână şi comună, dar ea era simplă şi foarte înduioşătoare şi, nu se putea să nu-i fiu superioară (pe nedrept, fireşte, din punct de vedere uman, dar inevitabil din snobism), am avut un sentiment de simpatie faţă de ea, neamestecat cu o atitudine de superioritate, deşi regret – mărturisesc – că nu era deloc şi este lamentabil de lipsită de orice fel de stil şi şarm, în timp ce bătrânul ei soţ are un soi de demnitate simplă”. (Idem, op. cit. p. 245)
Nu ştiu dacă Regina a aflat sau i s-a spus că peste trei ani bătrânelul respectiv a fost înlăturat de la putere, cu forţa muniţiei de război, de Jozef Piłsudski, aceasta la 26 mai 1926. Iată şi alte impresii nesemnificative, mărturie a spiritului feminin: masa bine servită şi extrem de bună, muzica la fel, societatea amestecată, după cerinţa vremurilor moderne. „Concertul care a urmat a fost scurt şi bun, a fost /a participat/ şi un reuşit dansator de balet, după care a urmat un „menuet” în costume rococo, dansat de membrii corpului de balet. După aceea, marea corvoadă a prezentării. În acel timp, coroana mea devenise o tortură şi semnul final de plecare a fost de o intensă şi binemeritată uşurare.” (Idem, op. cit. p. 245.)

Defilare fără cusur

Parada militară organizată a doua zi, pe o ploaie măruntă, (un Scotch mixt) este reţinută cu lux de amănunte de Regină, considerând-o impecabilă. Personal, subliniază că acesta nu este o vorbă în vânt. Ea se explică: „Soldaţii sunt bine echipaţi, au o ţinută frumoasă şi defilează excelent. Caii de la cavalerie şi artilerie sunt frumoşi şi bine îngrijiţi. Uniformele le vin bine, kakiul lor au tentă de maroniu şi gri în el, ceea ce face să fie o culoare plăcută, iar ofiţerii au o ţinută îngrijită. În general polonezii sunt înalţi şi adesea arată bine. Fără îndoială că noi, de fapt, vedem ceea ce este mai bun, dar indiscutabil că totul este de calitate bună”. La toate acestea adaugă: „Defilarea a fost fără cusur şi făcută cu diversitate, cavaleria a defilat la trap, iar artileria grea la galop, avioanele ridicându-se de la sol în faţa noastră, ca nişte mari păsări ce îşi iau zborul. Întreaga naţiune este de acord cu privire la necesităţile armatei şi se acordă mulţi bani şi atenţie acesteia. Studiez totul cu cel mai mare interes şi colonelul meu cu nume greu (Przeżdziecki) îmi răspunde zelos la toate întrebările. Majoritatea celor care ne sunt repartizaţi sunt aristocraţi care fac parte din vechile familii obişnuite cu ritualul de la curtea rusă şi care sunt monarhişti învederaţi, oameni rafinaţi cu maniere alese şi, desigur, instruiţi. Dulcegăria slavă cu care eşti obişnuit la polonezi, mie mi se pare a fi o încrucişare între cea rusească şi cea austriacă. Ei sunt extraordinar de aristocraţi şi mărturisesc că mă simt în largul meu în acest fel de companie, deşi „les rustres” (neciopliţii) nu mă indignează, dar, totodată, când sunt cu ei am sentimentul că mă cobor, în timp ce ceilalţi vorbesc într-un fel în aceiaşi limbă cu mine, deşi probabil că am mai puţine prejudecăţi decât ei, eu având cârma în mână.”.(Idem, op. cit. p. 247.)
Nu ne vom opri asupra aspectelor rezultate în timpul marii recepţii oferite de municipalitate, la care Regele n-a putut schimba niciun cuvânt cu Doamna Wojciechowski, (pentru că aceasta nu cunoştea nici o limbă străină), urmată de parada pompierilor, „care erau în număr foarte mare, bine echipaţi, cu maşini şi cai care au defilat în galop. Polonezii iubesc caii şi le place să îi vadă în galop. Ei adoră mişcarea şi tot timpul cântă mazurci şi vezi cum li se urcă sângele la cap, făcând faţă ritmului alert.” Mai reţine Regina, de la cei care o însoţeau, dorul acestora după regalitate, pronunţat fiind şi numele fiului ei, al prinţului Nicolae, ca „posibil viitor rege al Poloniei” şi pe care, abia acum realizăm în toată splendoarea aluzia, cunoscut fiind că, în anii 30, prinţul va fi oaspete al mareşalului Piłsudski, care ar fi dorit să-l aibă ginere. A urmat deplasarea scurtă, făcută de cuplul regal la Wilanow, pentru a vizita Palatul construit de Jan Sobieski, la 20 de kilometri de Varşovia. Este un bun prilej pentru Regină să facă o descriere succintă a edificiului, apreciind frumuseţea Castelului, fiind „înconjurat cu un parc splendid şi plin de frumoase tablouri vechi, mobilier, porţelanuri, sticlărie, argintărie de epocă etc.” La rându-mi, mă gândesc că în 1984 a poposit (locuit aici) şi cuplul Ceauşescu, „academiciana” ochind doar funcţionalitatea băilor şi toaletelor, fapt care a determinat-o să ordone la scurt timp deplasarea la faţa locului a câtorva arhitecţi de interior pentru a fi studiate şi montate în vila din Primăverii. „Toată Varşovia de vază a fost invitată să iasă, şi eu a trebuit să vorbesc cu numeroşi oameni. Încep să mă obişnuiesc cu figurile, dar ca să plasez un nume fiecăruia îmi este extrem de greu. Este o gamă largă de aristocraţi, toţi cu nume sonore, şi care avuseseră averi mari, mulţi dintre ei fiind ruinaţi de război. Sunt foarte manieraţi şi, mai ales, mulţi dintre bărbaţi sunt foarte înalţi, chipeşi şi deosebit de distinşi. Schrinski (Skrzynski – fostul ministru la Bucureşti) se învârteşte şi el ţanţoş printre ei şi este îngrozitor de dezgustat că nu face parte din rândul celor care ne primesc oficial. El este însă peste tot şi se bucură că suntem acolo. A muncit mult pentru venirea noastră. Toate familiile mari sunt înrudite între ele, ceea ce creează confuzie”. (Idem, op. cit. pp.249-250.)
La adresa ministrului român la Varşovia, Alexandru G. Florescu, Regina nu are nimic de spus. Se vede de departe că diplomatul respectiv, cu merite deosebite în dezvoltarea relaţiilor bilaterale, bun cunoscător al realităţilor poloneze, într-o relaţie strânsă cu Mareşalul Pilsudski şi generalul Rozwadowski, a fost umbrit pe nedrept de colegul său Skrzynski, mai apropiat în ţară de Regină. Nu ştie că tot ceea ce înaltele persoane din suita sa cunosc despre Polonia se bazau pe lectura rapoartelor şi depeşelor acestui mare profesionist, printre altele şi dramaturg, cu piese jucate pe scena Teatrului Naţional. Cu regret, peste doi ani el a intrat în veşnicie şi devine o istorie rară în analele diplomaţiei româneşti şi în dramaturgia românească. În schimb, despre tânăra sa doamnă, doar atât: nu face impresie, „dar are gust”. Din cunoştinţele mele era poloneză. În acest moment centenar se cuvine să spun că fără descrierile Reginei Maria, istoria diplomatică n-ar fi avut la dispoziţie nici o informaţie din partea Legaţiei române la Varşovia. Se pare că nu exista atunci cutuma de a se întocmi rapoarte ale misiunilor diplomatice despre asemenea acţiuni sau după un asemenea eveniment. Şi, mai mult ca sigur, nimeni nu se încumeta să redacteze un asemenea raport. Şi dacă ar fi făcut-o, n-ar fi avut ochiul şi pana Reginei. Arhivele diplomatice româneşti păstrează totuşi o notă de propuneri cu nume de persoane poloneze care să fie decorate de Regele Ferdinand, destul de numeroasă. Se vede că era o preocupare aparte de a câştiga bene volentia ziariştilor, că numărul acestora e frapant de mare. Nota respectivă a fost redactată de ministrul Florescu, la cererea ministrului I.G. Duca. Mare este şi componenţa suitei, din care nu lipsea nicio persoană indispensabilă pentru cele mai diverse servicii. Menţionez: şase cameriste! Noroc că se circula cu trenul.

Cu vechiul „spiritualul” prieten Piłsudski

Ziua de marţi 26 iunie a fost afectată manevrelor militare, care s-au desfăşurat, distanţă de doar o oră de capitală. După descrierea locului şi potrivit uzanţelor – locul cel mai potrivit pentru asemenea exerciţii, credem că ele s-au desfăşurat la Legionowie, cu participarea şi a „vechiului prieten – Piłsudski”. Ajunsă călare pe cal, Regina s-a simţit în elementul ei, în ciuda terenului nisipos şi a prezenţei Majestăţii Sale, care se afla în faţa ei, nevoită fiind „să se supună ritmului său îngrozitor de lent şi să nu-l facă în nici un fel să se răstoarne”, mai ales că: „niciodată (n-a fost) un călăreţ binevoitor.” Desfăşurarea manevrelor i-a dat prilejul de a face câteva descrieri şi aprecieri memorabile despre Mareşalul Piłsudski, care – încurajat de Regină – le-a spus participanţilor: „tot felul de snoave şi ne-a făcut să râdem tot timpul”. „El este cu adevărat spiritual, plin de viaţă şi amuzant, deşi cu sănătatea este, realmente, un om terminat şi „netratabil” ca temperament cred. Am pentru el aproape un sentiment de afecţiune. Este absolut original, şi un caracter puternic. Toţi polonezii îl respectă, dar fiind extrem de încăpăţânat şi îndărătnic, este dificil de manevrat când nu eşti pe deplin stăpân pe situaţie, ceea ce, în general, se întâmplă celor care sunt prea intransigenţi, aşa încât jumătate din calităţile lor reale sunt în cea mai mare parte irosite”. (Idem, op. cit. p. 252.) La dejunul întârziat, oferit la Palatul Łazienki („micul nostru Palat încântător”) a participat o societate „elegantă şi aristocrată, extrem de plăcută să o vezi”, cu oameni „bine făcuţi, manieraţi, rafinaţi şi deosebit de politicoşi şi amabili, o combinaţie de austrieci şi ruşi distinşi, de cea mai bună calitate fireşte, din care cuplul prezidenţial nu face parte.” Cu firea ei iscoditoare, Regina, care a stat între Piłsudski şi preşedinte, a aflat de la cel din urmă „ce om bun este preşedintele Wojciechowski şi ce inimă bună are, relatându-i că „atunci când erau tineri, au stat împreună în cameră, timp de patru ani (amândoi fuseseră revoluţionari, însă fiind la un dejun oficial, n-am întrebat în amănunt ce făceau ei atunci!) şi, cum el, Piłsudski, fusese întotdeauna un om dificil ca temperament, nedând importanţă detaliilor care sunt necesare vieţii politice, el fiind dezordonat, impulsiv, irascibil”(…) „Mi-a spus cum prietenul său îl dădăcise, cum avusese grijă de el, îi curăţase hainele, îi făcuse ordine în cameră şi-l îngrijise când era bolnav, cu neobosită răbdare şi blândeţe, şi că tot aşa se purta şi acum cu soţia sa, care are o sănătate precară şi care de ani de zile are nevoie de îngrijire, pentru că are „un malade de nerfs.” Toate acestea mi le-a spus în franceza sa colorată şi cu o foarte accentuată pronunţie. Apoi, văzând că ascult cu simpatie şi cu o înţelegere binevoitoare, el mi-a mai spus că sora sa cea mică, care era şi preferata sa, avea cancer şi era pe moarte, că suferă de chinuri groaznice şi că, uneori, reuşea să o facă să zâmbească. Mi-a relatat că i se sfâşie inima că în această nenorocire nu i-a putut uşura suferinţa sau nu a putut să o menţină în viaţă. În acel moment, frumoasa încăpere albă s-a umplut cu primul soare puternic pe care l-am avut, argintăria de pe masă strălucea, florile erau superbe, lumea veselă făcea conversaţie, era plăcut, festiv, muzica cânta mazurcile naţionale animate, iar eu eram în acel moment cu bătrânul mareşal, cu o carieră atât de pestriţă, uzat înainte de vreme de viaţa aventuroasă şi revoluţionară, care stătea în camera surorii sale pe moarte pe care o numea „ma petit, ma derniere” şi noi amândoi aveam lacrimi în ochi.” (Idem, op. cit. pp. 253-254)
După o cină scurtă, scurtă şi deosebit de bună, cuplul regal a fost invitat la Teatrul Mare, unde se va bucura de o primire entuziastă. Demn de consemnat ar fi faptul că pentru prima dată în analele istoriei româno-polone, doar în relatările Reginei Maria găsim o succintă „cronică” a unui spectacol polonez desfăşurat pe această scenă veche de peste două secole, şi în care abia în 1977 s-a montat cu multă strălucire „Oedip” de Enescu. (Cf. Nicolae Mareş, Relaţii româno-polone de-a lungul secolelor, TipoMoldova, Iaşi, 2016)
„Era o sală frumoasă, plină de cei mai rafinaţi oameni. S-a reprezentat un act dintr-o operă poloneză, cu un scenariu frumos, bine cântată şi dansată perfect (după descriere – probabil Halka de Moniusko – N.M. ), în stilul rusesc, în bunele tradiţii ruse, urmată de un cerc al celor mai „huppes” (de vază) şi, cum am început să ne cunoaştem unii cu alţii şi coroana mea nu-mi mai chinuia fruntea, a fost o atmosferă caldă şi plină de regrete de ambele părţi, pentru că deja sunase ceasul despărţirii”/…/ „A fost şi un deosebit de încântător balet „o nuntă sătească” cu deosebite dansuri naţionale, mazurci şi cu muzică trepidantă şi costume în multe culori, în decorul unui încântător sat, între enormi copaci fructiferi înfloriţi, totul realizat perfect şi artistic în toate privinţele, realmente autentic. Mi-a plăcut imens, eu care rareori văd şi aud reprezentaţii de teatru cu adevărat bune. (Halka – probabil – N.M.). Când s-a lăsat din nou cortina, au fost ovaţii entuziaste care, în acelaşi timp, au fost şi de rămas bun”. (Idem, op. cit. p. 255.) De aici, cortegiul s-a întors la Palatul Łazienki, care aştepta, luminat feeric, cuplul regal, cu focuri de artificii aranjate de jur împrejurul apei. Plecarea, seara târziu – spre Cracovia – s-a făcut în acordul imnului naţional. (Nicolae MAREŞ)