O SUTĂ DE ANI DE LA VIZITA CUPLULUI REGAL ÎN POLONIA (I)

Prolog

Imediat după recucerirea independenţei de stat a Poloniei – la 11 noiembrie şi Unirea Transilvaniei cu România – la 1 decembrie 1918, în aprilie 1919 au avut loc primele contacte româno-polone la nivel înalt, la Paris. Atunci, Regina Maria şi fiicele sale, reîntoarse din vizita făcută la Londra vărului său, respectiv, unchiul lor, regele George al V-lea, se aflau din nou în oraşul luminii, capitala negocierilor de pace.

Aşadar, pe Sena, Regina se va întâlni cu proaspătul prim-ministru şi ministru al afacerilor externe, Ignacy Paderewski, cunoscut în lumea largă ca pianist în mare vogă. (Mareş Nicolae Raporturi româno-polone de-a lungul secolelor, Tipomoldova, Iaşi 2016, p, 287) El tocmai devenise în acel an unul dintre demnitarii de seamă ai Republicii Polonia. În calitate de ministru, Paderewski a avut iniţiativa organizării, în cinstea Reginei Maria a României şi a celor două fiice, o acţiune protocolară, în fapt un dineu. Regina a consemnat în memoriile sale că iniţiativa a fost strălucită: „Entuziasmul era la maxim şi au fost rostite multe cuvinte amabile şi flatante. Discursul gazdelor suna ca şi când viitorul bunăstării Europei depindea de colaborarea reginei României!” (Idem, Regina Maria a României, Capitole târzii din viaţa mea, Memorii redescoperite, Ed. Alfa, 2009, p. 85.)

„Era ciudat să văd pe acel mare muzician metamorfozat într-un om de stat şi vorbind politică în loc de artă. Faţa frumoasă, pătrunzătoare, încoronată de o clae de păr, nu-şi uita trecutul. Era o gazdă încântătoare, genial, elocvent, plin de entuziasm pătimaş şi părea extrem de nerăbdător să mă câştige ca aliat. El considera interesele noastre identice şi m-a rugat ca România şi Polonia să conlucreze îndeaproape cât de mult posibil. În acele zile când totul era într-o stare de exuberanţă, politicienii şi diplomaţii multor state mi-au vorbit ca şi cum aş fi făcut parte din casta lor”. (Regina Maria a României, op. cit., pp. 84-85)

Zece zile mai târziu, la 26 aprilie 1919, şeful statului polonez, Józef Piłsudski, îl mandatează pe generalul Tadeusz Rozwadowki (Contele Tadeusz Jordan-Rozwadowski (19 mai 1866 – 18 octombrie 1928), comandant militar polonez, diplomat şi om politic, general al armatei austro-ungare şi din 1914, imediat după izbucnirea Primului Răboi Mondial, cu acelaşi grad este înrolat în Armata Poloneză; a avut merite deosebite în înfrângerea Armatei bolşevice, în drum ei spre Berlin, pe Vistula, în august 1920. În momentul respectiv îndeplinea funcţia de comandant al Marelui Stat Major. (cf. Nicolae Mareş – Jozef Pilsudski – monografie, ePublishers, Bucureşti, 2016). A fost ataşat militar austriac la Bucureşti – unde a avut relaţii cordiale cu prinţul Ferdinand şi prinţesa Maria /N.M/.) să plece la Paris, ca specialist şi şef al Misiunii Militare Poloneze pentru: „a ajunge la o apropiere cu România, iar prin România – cu Coaliţia”. În mandat se preciza, în mod expres, că aceasta este o problemă vitală pentru politica poloneză. Polonia şi România au conştientizat în acele momente că: „Un front comun polono-român îi poate opri pe bolşevici. Frontul româno-ucraineano-polonez niciodată nu va fi sigur din cauza incertitudinii ucrainienilor”. Polonia s-a convins de atitudinea pozitivă a guvernului I. I. C. Brătianu şi disponibilitatea cercurilor militare româneşti privind conlucrarea celor două armate. (Nicolae Mareş, Încă Polonia… Ed. Colosseum & Prut Internaţional, Bucureşti – Chişinău 2008, p. 291.)  Este îndeobşte cunoscut că în mai 1919 trupele bolşevice au atacat Wołynia şi Podolia, înfrângând trupele atamanului Semion Petliura. În acele momente a existat pericolul realizării unei joncţiuni între armatele bolşevizate  maghiare şi cele ale lui Lenin, punându-se în pericol întreg spaţiul central-european.

La solicitarea insistentă a mareşalului Piłsudski, în ciuda faptului că România se afla în plin conflict cu trupele lui Bela Kun, s-a aprobat dislocarea în Bucovina a trupelor române, respectiv a Diviziei a VIII-a, comandată de generalul Iacob Zadik. Delegaţia poloneză la Conferinţa Păcii de la Paris a adresat mulţumiri României pentru ajutorul dat de armata română în eliberarea Pocuţiei. La 19 mai, regele Ferdinand îl primeşte în audienţă pe reprezentantul Poloniei, Stanisław Koźminski, în cadrul căreia suveranul s-a pronunţat pentru relaţii strânse româno-polone, precizând că aceste raporturi s-ar cuveni consolidate prin încheierea unor înţelegeri politice şi economice. Totodată, regele a solicitat interlocutorului să fie soluţionată chestiunea reprezentanţei polone la Bucureşti. Paradoxal, Polonia avea la data respectivă acreditaţi în România, lucru rar întâlnit în analele diplomatice, doi însărcinaţi cu afaceri a.i. Răspunsul părţii polone n-a întârziat să vină! A fost desemnat, pentru a ocupa acel post extrem de important pentru Polonia secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine, contele Aleksander Skrzyński, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar; el şi-a depus scrisorile de acreditare la 22 iunie 1919, moment care poate fi considerat drept dată oficială a re(stabilirii) relaţiilor diplomatice româno-polone. (Nicolae Mareş, Relaţii româno-polone. ..p. 290; idem România – Polonia – Relaţii diplomatice vol. 1, 1918-1939, Editura Univers Enciclopedic,  Bucureşti. ) În plus, la 22 mai 1919 şeful guvernului român, generalul Constantin Coandă, a ordonat generalului Iacob Zadik din Corpul 4 de Armată Român să intre în Pocuţia pentru a prelua controlul asupra liniei de cale ferată Colomeea-Cernăuţi-Horodenka-Korosmoza-Sighetul Marmaţiei, linie care lega Bucovina de Transilvania, împiedicându-se astfel realizarea joncţiunii – despre care am amintit – dintre trupele bolşevice şi cele ale Ungariei sovietice. S-au stabilit, totodată, contacte între militarii Diviziei a IV-a, condusă de generalul Kraliszek şi militarii Diviziei a VIII-a, condusă de Iakob Zadik în Pocuţia, sediul comandamentului fiind stabilit la Colomeea, relocat, la scurt timp, la Cernăuţi /5 iunie/. Autorităţile militare române vor lua toate măsurile pentru a evita izbucnirea de conflicte între polonezi, ucrainieni şi evrei, o chestiune extrem de nevralgică ce putea duce la o gravă destabilizare în regiune. De reţinut că în perioada 15 mai – 24 august 1919, regiunea Pocuţiei /vechi meleaguri muşatiniene/ s-a aflat sub administrare militară românească. De reţinut generozitatea Bucureştiului de a nu le revendica.

A urmat întâlnirea de la Paris din 30-31 mai a lui Ionel Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod şi Ignacy Paderewski, cei trei convenind ca România şi Polonia să aibă drept frontieră comună graniţa istorică a Bucovinei cu Galiţia. În scurt timp, la 12 iunie 1919, autorităţile poloneze emit scrisoarea de acreditare a trimisului extraordinar şi ministru plenipotenţiar, contele Aleksander Skrzyński, semnată de Józef Piłsudski, adresată regelui Ferdinand. Potrivit marelui diplomat Nicolae Titulescu, Aleksander Skrzyński s-a pus în serviciul ţării sale, Polonia, pe care a reprezentat-o cu o autoritate deosebită.

Acestea sunt câteva dintre acţiunile de anvergură diplomatice şi militare declanşate de mâna forte a Reginei Maria a României, guvernul român punând în aplicare cele convenite de ea – cum am arătat mai sus – cu Ignacy Paderewski la Paris.(Cf. Relaţii româno-polone de-a lungul secolelor, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2016.)

Înţelegerile stabilite după întâlnirea amintită de liderii români se vor solda şi cu alte manifestări benefice în plan bilateral: – înfiinţarea Legaţie române la Varşovia şi acreditarea unuia dintre cei mai destoinici ambasadori români în Polonia, Alexandru G. Florescu, diplomat şcolit în Franţa, cu ştate vechi în Ministerul Afacerilor Străine, trecut prin posturile diplomatice ale României Mari din Viena Petersburg, Paris şi Atena; directorul cifrului în Palatul Sturdza, dramaturg şi scriitor. (Cf. Monografia Jozef Pilsudski – menţionată mai sus.)

La scurt timp, ca un corolar al acţiunilor săvârşite a fost vizita generalului Tadeusz Rozwadowski la Bucureşti /30 aprilie-10 mai/, pentru urgentarea tranzitului prin România al materialelor de război poloneze achiziţionate din rezervele franceze ale Armatei „Orient”. Ele se aflau la Salonic şi urmau să tranziteze de la Galaţi în nord-vestul ţării, spre Polonia. Oaspetele polonez s-a bucurat de o primire extrem de cordială din partea regelui Ferdinand; Rozwadowski a mai avut întrevederi cu primul-ministru, generalul Alexandru Averescu, cu ministrul Afacerilor Străine, Al. Zamfirescu, cu ministrul de Război, generalul Ion Răşcanu, şi cu şeful Statului General Major, generalul Constantin Christescu. Bucureştii, pentru a evita desfăşurarea de bătălii pe teritoriu românesc, urmare a războiului care dura între Polonia şi Soviete, a acţionat pentru o neutralitate „prietenească” cu Polonia, fără a căuta aventuri dincolo de frontierele sale. În convorbirile avute cu Rozwadowski, regele şi liderii români au subliniat, în acelaşi timp, necesitatea încheierii unei alianţe strânse cu Polonia, remarcând – de comun acord cu Varşovia – existenţa unei potenţiale ameninţări din partea Rusiei bolşevice, prin Ucraina. În acest timp, amiciţia dintre cercurile conducătoare româno-polone înregistrează primele asperităţi, urmare a simpatiei tradiţionale a cercurilor oficiale polone faţă de Ungaria, manifestată în mod făţiş mai ales în vestul ţării, după cum au informat de la Varşovia diplomaţii români. Tendinţele de mai sus au fost urmate de unele susceptibilităţi ale cercurilor oficiale româneşti în consolidarea relaţiilor româno-polone. ( Nicolae Mareş, Diplomaţi polonezi şi români, la Bucureşti şi Varşovia, în perioada interbelică, Comunicare la Conferinţa internaţională de slavistică, Bucureşti, octombrie 2011.) „În Aide Memoire-ul prezentat regelui de Tadeusz Rozwadowski, la sfârşitul vizitei, cu privire la desfăşurarea convorbirilor cu demnitarii enumeraţi mai sus, a rezultat necesitatea (sublinierea mea – NM), ca cele două ţări să se consulte în probleme de interes comun, tocmai pentru a întări poziţia Bucureştiului şi a Varşoviei faţă de Rusia şi puterile străine”. ( Idem op. cit. p.293)

România – Polonia: un popor cu două stindarde naţionale

Un corolar al acestor acţiuni a fost semnarea de către miniştrii afacerilor externe, Take Ionescu şi Eustache Sapieha, a primei Convenţii militare dintre România şi Polonia, menită să apere cele două ţări în faţa unui eventual atac bolşevic /3 martie 1921/, urmată în septembrie 1922 de istorica vizită făcută de mareşalul Jozef Piłsudski la Sinaia, în timpul căreia acesta a declarat: „Polonia şi România sunt o întruchipare vie a victoriei dreptului şi echităţii. Nici în trecut, nici astăzi, cu siguranţă şi în viitor, nu va exista nimic care să dezbine popoarele noastre vecine: polonez şi român. S-ar putea spune că de la Marea Baltică există  un sigur popor cu două stindarde naţionale”.(Nicolae Mareş, Jozef Piłsudski – Cugetări şi aforisme, Editura Publishers, Bucureşti 2017, pp. 68-70). Iar, „cronicarul de serviciu” al Palatului regal şi diplomaţiei româneşti, Regina Maria, consemna la rându-i:

„O dimineaţă frumoasă pentru sosirea lui Pilsudski. El a fost primit cu mare onoare. Nando a coborât să-l întâmpine la gară cu patru cai etc. Seara, mare dineu de gală cu toate „uniformele noastre de paradă”. Rephuhn a făcut o foarte drăguţă decorare a mesei, toate cu gălbenele şi frunze de toamnă. Nando a ţinut un discurs „bien tourne” şi „Pilsucker”, aşa cum îl numeşte Ali, i-a răspuns simplu şi frumos. Da, îmi place cu adevărat. El este mai mult un gen «gaulois», cu mustaţa mare căzută…Prânzul nostru la Stână a decurs bine, acolo era frumos, dar ar fi putut fi mai cald. Eu am mers cu maşina cu bunul meu Pilsudski, şi ne-am simţit mai bine ca oricând, iar el a fost foarte vorbăreţ. Noi am ajuns primii şi eu l-am dus pe poieni, în timp ce aşteptam să ne anunţe masa…Cam pe la 7, Pilsudski şi suita lui au venit să îşi ia rămas bun de la mine, şi Nando l-a dus, cu tot onorul, la gară. Toţi am avut sentimentul că a fost o întâlnire extrem de cordială şi plăcută, totul a decurs bine şi cred că latura politică a întregii afaceri a fost şi ea satisfăcătoare. Cred că el a găsit că suntem cu toţii mult mai drăguţi şi că este mult mai uşor să te înţelegi cu noi decât se aştepta. Fireşte că eu ştiu să dau la o parte toată morga din recepţiile oficiale. Am fost foarte mişcată că el mi-a dăruit 50 000 lei pentru săracii mei”. (Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol. IV, Bucureşti, p. 277-279)

Vizita de răspuns a cuplului regal efectuată la sfârşitul lunii iunie 1923 va cimenta pentru întreaga perioadă interbelică prietenia româno-polonă.

Trebuie spus că manifestarea şi modul în care Regina Maria a înţeles şi receptat Polonia la începuturile redobândirii statalităţii ei nu o găsim la niciun alt cap încoronat din lume. (Vezi şi Henryk Walczak, Maria królowa Rumunii a przymierze z Polską 1919–1938,/ Regina Maria a României şi alianţa cu Polonia în 1919-1938 în Przegld Zachodiopmorski, TOM xxVII (lVI) rok 2012 zeszyt 2) (Nicolae MAREŞ)