O poveste cu doi titani

Câteodată, într-un mod straniu, destinele unor oameni valoroşi, din domenii complet diferite, sunt legate neaşteptat. Poate nu în timpul vieţii, dar cu siguranţă în apele tulburi ale istoriei.
Două nume importante pentru România s-au întâlnit, astfel, peste timp(uri) şi personalităţile lor pot fi privite, pentru câteva minute, împreună.
Despre cine şi despre ce era vorba?
A fost odată un doctor care absolvise Facultatea de Medicină din Paris şi, la invitaţia unui „înalt” prieten, a ajuns într-o ţară plină de necunoscute. Trebuia să stea doar trei ani şi să organizeze serviciul sanitar aflat într-o stare (aproape) deplorabilă. A rămas până la sfârşitul vieţii.
Numele doctorului – Carlo Antonio Francesco d’Avila (în franceză, Charles d’Avila; românizat – Carol Davila). Românul care l-a invitat – domnitorul Barbu Ştirbei. A doua personalitate pe care a cucerit-o – Alexandru Ioan Cuza. Ţara de adopţie – Ţara Românească.
Contribuţiile lui Carol Davila în domeniul sanitar, în dezvoltarea Şcolii de Medicină româneşti, dar şi în cultură sunt (sau ar trebui să fie) foarte cunoscute. Putem afirma fără nicio exagerare că datorită lui a existat, poate mai devreme decât s-ar fi aşteptat, o „construcţie” medicală adevărată pe aceste meleaguri.
De aceea, „mai-marii” începutului de secol XX s-au gândit că acest doctor (ajuns general) ar merita o statuie, un bust. Un consiliu al Ministerului de Război, condus de Dimitrie Gerota, i-a propus, în 1903, lui Constantin Brâncuşi să „livreze” opera de artă.
Şi acela a fost momentul întâlnirii dintre un uriaş al medicinii şi unul al artei plastice. Între un medic italian stabilit în România şi un oltean talentat şi ambiţios. Nu fără peripeţii, însă. De la detaliile financiare şi până la cele artistice, drumul bustului a fost plin de gropi, de răzgândiri, de certuri şi chiar de abandonuri.
Într-o primă fază, când Brâncuşi (care-şi primise prima tranşă din suma promisă pentru lucrare) a prezentat statuia în gips, criticile au izbucnit pe loc: ba nasul era prea mare, ba epoleţii stăteau aiurea. Olteanul s-a înfuriat, fireşte. A plecat trântind uşa, ţipând că renunţă la restul banilor şi se va duce
pe jos la Paris.
Iar Ministerul de Război a rămas cu bustul neterminat. Totuşi, reprezentanţii de frunte s-au gândit că doctorul Carol Davila trebuie să fie reprezentat post-mortem cum se cuvine, pentru tot ceea ce făcuse în ţara adoptivă. Aşa că au hotărât să-l toarne ei singurei în bronz.
La 9 septembrie 1912 au dezvelit opera şi au instalat-o în curtea Spitalului Militar. Nu înainte de constata însă că se cam degradase. Şi pentru că tot românul e un fel de artist (nu numai poet, ci şi sculptor, se pare!), oficialităţile s-au gândit să „repare” statuia. Cum? Simplu – prin suprimarea părţilor deteriorate.
Brâncuşi sculpta tot la Paris, nu mai ştia nimic de bustul lui Carol Davila. Până când, în 1938, a revenit la Bucureşti. A comunicat că el este autorul versiunii în gips a statuii generalului şi a cerut s-o vadă. Ce a urmat? Exact: s-a luat cu mâinile de cap când a văzut varianta „modificată” – fără braţe (or fi crezut că va fi un fel de Venus din Millo?!?) şi fără egreta de pe chipiu. În prima clipă, a vrut să-i dea în judecată pe cei care luaseră decizia să-i ajusteze lucrarea. Dar s-a lăsat păgubaş…
Bustul generalului doctor Carol Davila a fost mutat, în 1990, în Muzeul Militar, iar în curtea spitalului se odihneşte o copie în bronz. De asemenea, Muzeul Naţional de Artă al României deţine o plachetă în gips, un basorelief care-l reprezintă din profil pe Carol Davila, intitulat „Schiţă pentru portretul generalului Carol Davila”, şi este realizat în 1903, tot de Brâncuşi, ca lucrare premergătoare pentru bust.
Cam aşa a fost întâlnirea dintre doi titani ai României – Carol Davila şi Constantin Brâncuşi. A rămas un bust al unui adevărat erou, o supărare resemnată a artistului şi un zâmbet amar al urmaşilor lor. Dar şi o poveste de spus când fiecare dintre noi priveşte acea statuie care uneşte istoriile secolelor.(Odilia ROŞIANU)