O nouă apariție de excepție la Editura Fundației România de Mâine: IDEI ÎN AȘTEPTARE – PRIN TUMULTUL VREMII

Idei în așteptare – prin tumultul vremii, cartea profesorului universitar doctor Acsinte Dobre, apărută în 2021 la Editura Fundației România de Mâine, în prestigioasa colecție Studii și eseuri filosofice, este o lucrare de epistemologie de un gen aparte, diferit de teoriile clasice ale cunoașterii științifice preocupate, până la distincții infinitezimale, de facultățile cognitive , de metodele cercetării științifice, de teoriile deja elaborate și de valoarea lor de adevăr. Este o carte aparte nu pentru că nu ar aborda și problemele amintite, ci pentru că autorul, reputat epistemolog, dar și filosof în sensul etimologic al cuvântului, de iubitor de înțelepciune (philia = iubire, sophia = înțelepciune), nu le tratează în sine, ci le raportează la celelalte forme ale cunoașterii, cum sunt religia și morala, limbajul și comunicarea, precum și la actualul context social-istoric, domenii pe care știința le modelează și care, la rândul lor, influențează cunoașterea științifică. În acest scop, autorul face referire în cele 24 de eseuri ale cărții sale la alți epistemologi contemporani, îndeosebi străini, care au adus idei noi în problemele pe care le abordează. Dintre autorii străini, unii sunt traduși în limba română, alții sunt citiți și citați în franceză sau în engleză. Ideile înnoitoare aduse în discuție nu s-au constituit, de regulă, în teorii ample, care să instituie noi discipline filosofice, rămânând în stadiul de „idei în așteptare”, ceea ce justifică și titlul lucrării.  Sunt prezentate, totuși, și două teoretizări mai ample ale unor gânditori consacrați, în eseurile ,,Problematizare și creativitate științifică în viziunea lui K. Popper” și „Descoperirile și creșterea cunoașterii științifice la Thomas Khun”. În rest, celelalte eseuri adună idei din surse diferite într-o problemă sau alta, autorul lucrării având nu numai meritul de a le sintetiza, ci și pe acela de a le adăuga propriul său comentariu.

Un prim motiv tematic care reține atenția autorului se referă la caracterul relativ al adevărului, întrucât cunoașterea depinde deopotrivă de obiect și de subiect, care, la rândul lor, sunt complex stratificate. De aceea, în privința subiectului, bunăoară, este necesară atât ,,armonizarea culturii intelectului și a culturii afective” (M. Florian), a subiectului logic cu cel psihologic, cât și degajarea subiectului logic-transcendental și detașarea lui de subiectul psihologic (E. Husserl). De aici, și concluzia autorului: „Tocmai de aceea, este important să se delimiteze nivelul de adevăr, tipul de obiectivitate sau de experiență vizat prin variatele analize și explicații”, căci „fiecare eu, fiecare subiect va avea acces la adevărul de care este vrednic, prin eforturile și lupta sa” (p. 14). Autorul consideră că adevărul nu trebuie nici minimalizat (ca în pragmatismul contemporan) prin dependența sa de faptele externe incontrolabile, nici supraestimat prin absolutizarea autonomiei și controlului omului în raport cu lumea de cunoscut, ci încadrat într-un „orizont cognitiv moderat-optimist”, în sensul în care Karl Popper afirma coexistența permanentă a adevărului cu erorile și accentua asupra eliminării erorilor printr-un efort mereu reluat.

Dat fiind faptul că circulă într-un mediu social plin de fake news, adevărul are de înfruntat și dezinformarea și manipularea indivizilor și grupurilor printr-o varietate de forme și de mijloace supertehnicizate. Urmărind mijloacele de rafinare a manipulării expuse în lucrarea Manipulation (editura A. Colin, Paris, 2013), autorul menționează, între altele, suprainformarea prin „avalanșă de imagini, titluri, breaking news, știri necontrolate, multe false”, care înlocuiesc realul, „puneri în scenă mediatice (TV în special) mincinoase: fotografii retușate, incomplete, reportaje filmate fragmentar, potrivit scopurilor de propagandă etc.”, iar la nivelul popoarelor – „un trafic sistematic al adevărului și al istoriei, cu selectarea și prelucrarea doar a unor evenimente și cu cenzurarea altora”, inclusiv „practicarea cultului personalității șefului politic” (p.28). Manipularea propagandistică funcționează și prin prezentarea de imagini șoc, traumatizante sau, mai subtil, prin impunerea ideologiei așa-numitei corectitudini politice, care cultivă conflictele inter- și intracomunitare, cu privilegierea unor minorități și respingerea celor care nu se conformează, toate aceste modalități manipulatorii având rolul de a bloca gândirea proprie. Ca mijloace de rezistență împotriva manipulării și de eliberare sunt propuse lupta (prin „amplificarea vieții în comunitate și adâncirea cunoașterii”), fuga de „prădătorii manipulatori” și aplicarea maximei grecești Cunoaște-te pe tine însuți, prin care omul se poate elibera de fricile interne și de presiunile din exterior.

Odată obținut, adevărul trebuie și comunicat, ceea ce, se precizează, presupune performanță lingvistică (cf. N. Chomski) și competență comunicațională (K.-O. Apel și Francis Jacques), care, la rândul ei, necesită o rațiune comunicațională și anumite strategii de comunicare.

Mai multe eseuri sunt consacrate progresului cunoașterii științifice, începând cu înaintarea științei prin interdisciplinaritate prin care „se urmărește transferul de problematici, metode și idei fecunde, dintr-o disciplină în altele, cu scopul de a dinamiza și stimula creativ disciplinele receptoare” (p. 39). Cele mai apte discipline de a asigura transferuri interdisciplinare sunt socotite matematica actuală, cibernetica și teoria informației (statuată în 1949 de Shannon și Weaver). În acest context se vorbește și despre „noua alianță” dintre științele naturii și științele omului, potrivit căreia universul conține principiului antropic al cuprinderii potențiale a vieții și apariției omului în însuși modul său de autoorganizare.  Despre creativitate și creșterea cunoașterii este vorba și în studiile amintite, consacrate lui Popper și, respectiv, lui Kuhn, la ale căror concepții, mai larg cunoscute, nu mă mai refer, pentru a face loc altor „idei în așteptare” pe aceeași temă, mai puțin răspândite. O asemenea idee de dezvoltat este și aceea că știința se înnoiește nu numai prin rațiunea care operează cu distincții logice și se exprimă într-un limbaj clar și distinct, ci și prin imaginația care uzează de un limbaj metaforic („primăvara limbajului”), care, dând unui lucru numele altui lucru, va suprima anumite detalii și va accentua altele (de ex. homo homini lupus), declanșând astfel gândirea novatoare (Richard Rorty, Paul Ricoeur). Reflectând asupra rolului novator al metaforei în știință, exegetul român al ideilor în așteptare precizează că sensurile noi instituite metaforic sunt raportate, prin subordonare, la ansamblul limbajului științific, care rămâne rațional. Adept al raționalismului, dar al unui raționalism lax, flexibil și temperat, Acsinte Dobre consideră că rațiunea filosofică joacă un rol de moderator în cunoașterile hipermoderne, care accentuează pe efemer, în interpretările relativizante privind fundamentele științei și ale acțiunii umane, în apropierea, comunicarea și înțelegerea dintre diverse culturi, precum și în concilierea raționalismului metodologic excesiv-constructivist, axat pe universal, cu metodologia neoempiristă pozitivistă, centrată pe detalii cu caracter individual.

Un grupaj consistent de eseuri este consacrat raportului dezirabil al științei actuale, pe de o parte, cu întrebările ultime ale religiei și filosofiei, iar, pe de altă parte, cu cerințele morale, care vizează comportamentul oamenilor de știință și implicațiile conduitei lor pentru viața prezentă și viitoare a omenirii.

Autorul consideră că deosebirile dintre știință și credința religioasă nu exclud acordul lor posibil și chiar necesar, întrucât, „mari rezultate  științifice… ne pot orienta către o suprarealitate ce transcende știința” (p. 95), astfel că, de-a lungul istoriei, viziunile științifico-filosofice au fost asimilate de teologie, după cum și religia și filosofia își pun întrebări ultime, prin care se încearcă să se găsească sensul vieții oamenilor și chiar al preocupărilor lor științifice. Autorul susține, de  asemenea, că întâlnirea dintre știință și credință „ar trebui necesarmente să aibă loc pe terenul raționalității”, care să-i solidarizeze pe oameni, încât, parafrazându-l pe Malreaux, conchide că „secolul XXI, oricât ar fi de religios, va fi și rațional, cu standarde etice, sau nu va fi deloc, pentru umanitate”. (p. 96). 

Cât privește etica cercetării științifice, Acsinte Dobre pune în discuție, sub multiple aspecte, marea problemă a responsabilității cercetătorilor, dar și a celor care aplică rezultatele tehno-științifice. Se fac referiri la dimensiunea etică a tratării informațiilor pentru a se elimina informațiile false, „începând cu profesorii” (p. 114), la caracterul contradictoriu al revoluției științifico-tehnice, cu beneficii anterior de neconceput, dar și cu pericole reale sau posibile, ceea ce necesită reflecțiile de natură morală, de la cele ale comunității științifice și până la cele ale oamenilor obișnuiți, dar conștienți de faptul că toți vor suporta riscurile. Dintre pericole, la uriașul potențial nuclear distructiv, se adaugă, între altele, încălzirea globală, poluarea apei, a aerului, deșeurile radioactive, deșertificările generate de despăduriri, munții de gunoaie și de recipiente din plastic, dar și consecințe care contrazic etica tradițională, generate de dezvoltările microfizicii, biochimiei, geneticii, cum ar fi spionarea și manipularea informatică a unor state de către altele, posibilitatea cultivării in vitro a embrionilor de ființe umane și a utilizării terapeutice de celule și părți de organe rezultate, posibilitatea tratării și perfecționării creierului uman cu consecințe neprevăzute etc. Or, toate primejdiile amintite implică o etică a cercetării și, de asemenea, a utilizării responsabile a unor cuceriri tehnico-științifice sau a restricționării folosirii lor, sau chiar a cercetărilor care nu sunt benefice omenirii.

Pe lângă motivele tematice și ideatice semnalate, cartea scrisă de prof. univ. dr. Acsinte Dobre conține și alte idei demne de a fi reluate și amplificate de către teoreticienii cunoașterii, așa cum prezintă, în întregul ei, un interes deosebit nu numai pentru cercetătorii științifici, ci și pentru toți cei care vin în contact cu rezultatele științei și aplicațiile acestora, de la membrii clasei politice, îndeosebi de la liderii cu rol decizional, și până la oamenii conștienți și responsabili din celelalte sfere ale activității socialmente utile. (Ioan N. ROȘCA)