O mare descoperire în lumea artelor plastice! Doamna Larisia Popescu, 84 de ani

– Vă rog să vă prezentați pentru început…
– Mă numesc Larisia Popescu și m-am născut la data de 9 octombrie 1936, în târgul Sculeni, dincolo de Prut, în frumoasa Basarabia. Părinții mei, Mihai și Maria Janu, dețineau în târgul Sculeni un mic restaurant și o manufactură. Munceau mult și ne-au înconjurat mereu cu dragostea lor. M-am născut într-o perioadă tulbure a istoriei și, din spusele tatălui meu, familia noastră a încercat să se refugieze încă din anul 1940, fapt găsit peste ani în înscrisuri din arhivă, însă războiul și autoritățile de atunci le-au cerut să se întoarcă. Tatăl meu spunea mereu că el este român și se mândrea cu acest lucru și dragostea de țară și de neam ne-a insuflat-o și nouă, copiilor săi. În anul 1944 ne-am refugiat din nou plecând din Sculeni, cu o căruță cu doi cai lăsând totul în urma noastră. Cel mai trist este faptul că neamuri și familii întregi au fost despărțite pentru totdeauna. Din păcate, tot satul a fost bombardat, inclusiv casa părintească, iar acum acolo este un parc și un monument în cinstea eroilor căzuți în război. Am trăit vremurile grele ale refugiului până ne-am stabilit în târgul Ivești, alături de părinții mei și de frații mei Miluța, Lucica și Costică, eu fiind cea mai mare. Anii au trecut și la Liceul Cuza Vodă” din Huși am avut șansa ca profesorul meu de desen, Ștefan Petrencu, căruia îi pot un enorm respect și prețuire, să aprecieze talentul meu și să îmi dea primele lecții. După terminarea liceului am continuat să pictez, iar familia m-a sprijinit în procurarea materialelor. Îmi aduc aminte cu mare plăcere, cum matură fiind, tatăl meu mergea la Galați, să îmi procure ramele pentru tablouri.

– Pentru ce ați ales pictura și nu muzica?
– Pot spune că pictura m-a ales pe mine. Consider că muzica și pictura sunt într-o strânsă legătură. În momentul în care pictezi și asculți o muzică bună, ea poate fi un plus în creativitate și în cromatica aleasă.

– Care sunt tehnicile utilizate de dumneavoastră?
– Am încercat diverse tehnici, dar m-am oprit la pictura în ulei. Când eram tânără pictam în acuarele peisaje și flori.

– Vă simțiți bine în lucrări de dimensiuni mai mici, ori preferați suprafețele mari?
– Nu am preferințe. Am pictat și pe pânze de dimensiuni reduse, dar și pe suprafețe mari. Acum prefer dimensiunile mici, deh, am o vârstă, iar ochii mei au obosit puțin.

– Ce ne puteți spune despre viața dumneavoastră, dincolo de arta plastică?
– Am fost căsătorită cu un om minunat, Cristache Popescu, care, din păcate, ne-a părăsit mult prea devreme. Am două fete, Aurelia și Carolina, cea mare cu un talent deosebit, fiind desenator tehnic (moștenit de la tatăl său), iar cea mică pictează și ea. Am doi nepoți minunați, unul cu talent în comerț, iar celălalt cu un talent nativ în grafică și pictură. Viața are în sine un model, așa că generațiile următoare au cu siguranță un talent înnăscut primar al părinților și mă bucur enorm de talentul nepotului meu Mircea, care îi va transmite tradiția generațiilor viitoare. În afară de a picta, îmi place să scriu și să colecționez diverse lucruri din vechime. Păstrez legătura cu foștii colegi de liceu (de la Huși) și ne sunăm săptămânal și depănăm amintiri și, dacă sănătatea și timpurile ne vor permite, poate ne vom reîntâlni din nou, la 67 de ani de la terminarea liceului.

– Vă rog să adresați un gând pentru cititorii acestui interviu.
– Macul este floarea mea preferată și în general florile de câmp. Consider că macul, deși aparent gingaș, are o vibrație aparte și o energie pe care îmi place să cred că le transmit în fiecare tablou. Îmi doresc să transmit tuturor multă sănătate, să aveți credință în suflet și să fim buni, pentru că nu ne costă nimic!

Aristotel BUNESCU https://agentiadepresaculturalasisportiva.wordpress.com/